„Pierderile suferite de România, în anul 1940, au fost considerabile (scriu I. Corneanu și V. Moiș, în cartea «Intoleranță și crimă»): Basarabia, cu 44.422 km2 și 3.190.000 de locuitori; Bucovina de Nord și Ținutul Herța, cu 5.220 km2 și 509.000 de locuitori; Transilvania de Nord-Vest, cu 42.350 km2 și 2.609.000 de locuitori, Dobrogea de Sud, cu 7.726 km2 și 420.000 de locuitori." Bineînțeles, acestea erau pierderile enorme, teritoriale și umane, suferite de România, în vara anului 1940, când țara, România Mare, făurită la 1 Decembrie 1918, era sfâșiată, și în est, și în nord, și în vest, și în sud: de URSS, la 28 iunie 1940, prin notele ultimative și anexele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, de Ungaria horthystă și fascistă, prin Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, și de lacoma vecină Bulgaria, care primea teritorii în Dobrogea de Sud!
Dar mai sunt și celelalte dureroase pierderi: cele umane! După masacrele cumplite din Slovacia, când trei părți din țară au fost cedate Ungariei, învinsă în Primul Război Mondial, în urma primului arbitraj de la Viena, după cele 19.573 de victime și crimele comise în Serbia, după cel de-al doilea arbitraj (diktat) de la Viena, i-a venit rândul și României!
Anexând nord-vestul Transilvaniei, prin diktat, încă din primele zile ale lunii septembrie 1940, armata horthystă și jandarmii, cu sprijinul unor civili din localitățile cu populație ungurească din Ardeal, au comis, în teritoriile ocupate, crime abominabile. Mulți români, mai cu seamă intelectuali, din nordul Ardealului, au trăit marea dramă a refugiului, odată cu evacuarea instituțiilor Statului Român, părăsind zona ocupată, printre ei aflându-se și profesorii Universității din Cluj: Sextil Pușcariu, Iuliu Hațieganu, Onisifor Ghibu, Emil Racoviță, artiștii Operei Române, mari personalități ale vremii, refugiați la Sibiu și la Timișoara.
Majoritatea atrocităților, unele comise cu o cruzime inimaginabilă, ale ocupantului vremelnic, au avut loc în primele zile ale lunii septembrie a anului 1940, dar și în toamna anului 1944: deci, imediat după instaurarea ocupației horthyste, după 30 august 1940, dar și după ce România a întors armele împotriva Germaniei și a Ungariei, în august 1944. O Ungarie nemulțumită că, după Conferința de Pace la Paris și după încheierea Tratatului de la Trianon, semnat la 4 iunie 1920, a ajuns, de la 282.000 kmp, la un „teritoriu național" de 93.000 km2. Un trecut, spuneau ungurii, care trebuie „răzbunat"! Ungaria începe, imediat după Diktatul de la Viena, să-și etaleze spiritul fascist, mai ales în acele zone cu populație românească din apropierea „noii granițe care traversa Transilvania".
După ce prima unitate militară trece, la 5 septembrie 1940, frontiera pe la Sighetul Marmației, pătrunzând și ocupând localitățile Carei, Satu Mare, Sighetul Marmației, Ocna Șugatag, au început masacrele împotriva populației civile românești. „În doar 11 zile, au fost asasinați aproximativ 1.000 de români": la Trăznea, apoi mulți la Ip, Ciumărna, Hărcana-Turda, Nușfalău, Vișeul de Sus, Dosui Tăului, Cerișa, Marca, Brețcu, Mureșenii de Câmpie, Mihai Bravu, Sucutard, Zalău, Huedin, Belin, Zăbala, Halmășd, Sântion, Cosinciu de Sus, Camăr, Aghireș, Ditrău, Suciu de Sus, Luduș, Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai, Ozd, Gădălin. La Mihai Bravu (7 septembrie 1940, au fost omorâți 22 de români), la Nușfalău (au fost uciși, la 8 septembrie 1940, 11 români), la Ciumărna (8 septembrie 1940 - 11), la Zalău (9 septembrie 1940 - 27), la Trăznea (9 septembrie 1940-87 de români și 6 evrei), la Huedin (10 septembrie 1940 - uciderea, bestială, a protopopului Aurel Munteanu), la Ip (13-14 septembrie 1940 - 157 de morți!), la Cerișa (15 septembrie 1940 - 64 de români), la Marca (15-16 septembrie 1940 - 11), la Brețcu (15-16 septembrie 1940 - 3), la Belin și Zăbala (13-14 septembrie 1940 - atacate și vandalizate casele românilor), la Halmășd (16 septembrie 1940 - 10), la Sântion (16-17 septembrie 1940 - 2), la Mureșenii de Câmpie (20 septembrie 1940 - 11), la Sucutard (22 septembrie 1940 - 4).
Oameni uciși, mișelește, de trupele armatei Ungare, de criminali de teapa lui Wass Albert, pentru singura lor vină că s-au născut români! Amiralul fără mare, doar de baltă-lac Balaton, Horthy Miklos, este primit, călare pe cal alb, cu acea îngâmfare tipic nemeșească, pompoasă, în acea grandoare cunoscută, în postură de „eliberator", de maghiarii din localitățile recent cedate Ungariei, urmat de honvezii lui, la Oradea, Carei, Baia Mare, Cluj, Bistrița, Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Zalău, Reghin, Târgu-Mureș. Populația ungurească „plânge de bucurie". Este intonat imnul Ungariei, fanfarele cântă, cu foc, marșuri iredentiste. Delir! Harta invaziei și a ocupației este acoperită cu flori de populația ungurească, de soldații lui Horthy, sub țipetele reluate la unison: „Totul, totul înapoi, după Trianon!".
Masacrele ungurești au fost reluate și continuate, și în toamna anului 1944, după ce Armata României a întors armele împotriva Germaniei naziste și a Ungariei horthyste și fasciste. La Band a fost împușcat sergentul Predescu de pe frontiera română, la Grebeniș au fost uciși trei localnici, iar la Oroiu - bătuți și uciși alți trei români. Pe românii din Gebeniș, care n-au reușit să se refugieze din fața ocupantului, ungurii i-au dus până la noua graniță impusă „prin diktat, umilindu-i, silindu-i să sărute noile pietre de hotar și să mulțumească pentru că «au ajuns pe teritoriul sfânt al Ungariei»". La Sărmașu, la 15 septembrie 1944, jandarmii, cu largul sprijin al unor localnici maghiari, „la marginea localității Cămărașu, au ucis 126 de evrei, 18 români au fost deportați în Ungaria", de unde nu s-au mai întors. La Moisei, la 14 octombrie 1944, mai mulți țărani români au fost adunați într-o casă și au fost uciși, prin ferestre și ușă, de soldații unguri aflați în retragere, nu de nemți, cum spuneau, după 23 august 1944, falsificatorii istoriei. Acestora li se mai adaugă crimele de la Aita Seacă (unde ostașii români, răniți sau rătăciți de trupă, au fost, în toamna anului 1944, uciși, cu sapele, securile, lopețile, de o parte din populația civilă), de la Tărian, Prundu Bârgăului, Cătina, Răchitiș, Șincai (județul Mureș), Ozd, Turda, comise tot în toamna anului 1944.
La protestul episcopului greco-catolic - Iuliu Hossu -, față de crimele comise de ocupantul vremelnic, primul ministru al Ungariei replica, cu acel cunoscut cinism: „Nu există nuntă fără cuțitari!". Sub acordurile imnului Ungariei, în cântările și urările închinate lui Horthy Miklos, plimbăreț, pe cal alb, prin nordul Ardealului, ocupat, prin diktat, de Ungaria, erau uciși 1.000 de români! Numai că, din cele 72 de persoane (52 din Ungaria, 20 din România), care au comis oribile crime, ucigând români, refugiate în Ungaria, iar de acolo prin alte țări, condamnate la moarte, în contumacie, pentru crime de război, niciuna n-a fost închisă sau extrădată!
Referindu-se la acele zile cumplite, la crimele comise de ocupant, episcopul romano-catolic Sandor Imre scria: „Ce ați făcut cu românii rămași la noi, numai barbarii puteau să facă!". Iar publicistul Ferenczy Gyõrgy, altă conștiință și minte lucidă, autor al lucrării „Ardealul - pământ românesc", ca o replică la politica revizionistă a Ungariei, scria: „Mândrul pământ al Transilvaniei s-a transformat într-o amarnică Golgotă (…) Asasinatele se țin lanț, și toate acestea pentru că unica vină a nenumăratelor victime este aceea de a se fi născut români!". Toate acestea fac parte din cartea „Golgota în Transilvania", a scriitorului și publicistului Ferenczy Gyõrgy (apărută în primăvara anului 1941, reluată, de Editura „Paco", în 2001).
Transilvania era dorită, de unguri, „în granițele istorice maghiare", cu o singură etnie - cea ungurească, fără românii majoritari în Ardeal. Din păcate, această parte a Transilvaniei a mai urcat o Golgotă a ei, aici, unde asasinatele și execuțiile „tribunalelor de sânge" s-au ținut lanț, la 1848-1849, în septembrie 1940, dar și în toamna anului 1944. „Până aici se aude - scria Ferenczy Gyõrgy - disperarea multor sute de mii de oameni ajunși sub stăpânire străină pe pământul Golgotei din Transilvania, unde vântul suflă leșurile celor spânzurați, unde cadavrele martirilor asasinați, cu o cruzime sălbatică, vestesc că instinctul barbar s-a descătușat, iar barbaria, precum și răzbunarea, joacă dansul sălbatic al morții!".
Asta au făcut jandarmii, militarii unguri, o parte din populația maghiară civilă, cei din „Garda Zdrențăroșilor", acei zbiri ai trupelor de ocupație, care comiteau crime, acele asasinate, cu o cruzime feroce, care le depășeau pe cele din Evul Mediu! Criminalii, barbaria, instinctele bestiale ale celor „amețiți de beția triumfului" strigau: „Să piară toți valahii! La moarte cu opincarii!". Criminali și vandali, răzbunători și cruzi, sub îndemnul acelui „Nincs kegelem!" („Fără milă!"), al criminalului-autor Dücsö Csaba (Daday Lorand), prin dorința maghiarizării forțate sub ordinele primului ministru Teleki Pal, sub obsesia refacerii Ungariei Mari, pentru totdeauna dispărută!
Acestea au fost vremurile crâncene ale Ardealului!
Toate acestea s-au întâmplat!
Neam creștin, tolerant, cu frica lui Dumnezeu, noi, românii, iertăm! Dar nu uităm!
