Istoria leului românesc începe cu secolul al XVII-lea, când în Principatele dunărene se foloseau ca monedă taleri olandezi, lowenthaler, care aveau gravat pe ei un leu rampant, locuitorii denumindu-l generic „leu". Această monedă a fost folosită în Țările Române până în a doua jumătate a secolului XVIII și chiar după ce talerul fusese scos din uz, el încă reprezenta o unitate de calcul imaginară sub numele de „leu", la care se raportau toate prețurile în anii ce au urmat.
Mai este de menționat că moneda națională a vecinilor noștri de peste Dunăre este leva, care în traducere înseamnă tot „leu", trădând aceeași origine ca cea a leului românesc. De la lowenthaler, pronunțat daler, vine și denumirea monedei SUA, dolar. Din cauza lipsei unor legi monetare bine definite la noi, au început să fie folosite câteva zeci de tipuri de valută străină. Prin Regulamentele Organice din 1831 și 1832 s-a hotărât utilizarea unui număr restrâns de monede, printre ele aflându-se una austriacă, numită zwanziger. La noi era cunoscută drept sfanțul de argint, sau mai simplu, doar șfanț. Putem vedea astfel de unde se trage celebra expresie „nu am nici un șfanț". O altă monedă era paraua otomană.
Expresia de rigoare „nu face două parale" vine de la faptul că moneda avea o valoare redusă și era confecționată din material prost, astfel că o folosire intensă o tocea și monezile chiar se lipeau unele de altele.
Leul devine oficial monedă a românilor pe 16 septembrie 1835, când domnul Țării Românești, Alexandru Ghica, instituie ca monedă a țării leul, unitate teoretică de cont, echivalentul a 60 de parale. Tranzacțiile, taxele, impozitele se calculau în lei, dar se plăteau în monedă străină. În Moldova, domnitorul Mihail Sturdza, ar fi dorit în 1835 să bată monedă, dar Imperiul Otoman nu ar fi acceptat ca un stat vasal să aibă propria monedă, deoarece ar fi fost un semn al independenței. După unirea Principatelor, și Cuza a tatonat ideea unei monede naționale, care urma să se numească român sau romanat, dar din nou înalta Poartă s-a opus.
Încă din 1859, Alexandru Ioan Cuza l-a însărcinat pe consulul francez la Iași, Victor Place, să negocieze baterea unor monede românești la monetăria din Paris. Acestea urmau să se numească „români". Un român ar fi cântărit 5 grame de argint și ar fi fost împărțit în 100 de „sutimi", ca monedă divizionară. Ion Heliade Rădulescu a propus numele de „romanat", după modelul bizantin. Proiectul nu a putut fi realizat. La 1860, s-a bătut totuși o monedă de bronz de 5 parale, dar aceasta nu a circulat. în 1864, după ce Cuza a impus regimul său autoritar, chestiunea a fost reluată și s-au bătut câteva monede de probă. Este vorba de piesele de „5 sutimi", care aveau pe avers efigia domnului și inscripția „Alecsandru Ioan I". Ele nu au fost puse în circulație niciodată. O astfel de monedă poate fi văzută la Muzeul Național de Istorie a României din București.
Prima Constituție a țării, cea din 1866, ignora complet problema suzeranității Imperiului Otoman asupra Principatelor, dovedind încă de atunci dorința statului român de a își căpăta independența. O primă bătălie s-a dat prin intermediul politicii monetare. La 22 aprilie 1867 este stabilită moneda națională leul, o monedă bimetalică cu etalonul la 5 grame de argint sau 0,3226 grame de aur și având 100 de diviziuni, numite bani. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5,10 și 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 și 2 lei, precum și cele de 50 de bani erau din argint. Până la înființarea Monetăriei statului (1870), primele monede au fost bătute la Birmingham.
Ministrul de finanțe, Ion C. Brătianu, a început tratativele cu Poarta pentru ca aceasta să admită punerea efigiei domnitorului Carol I pe monedele de aur și argint ce urmau a fi emise. Tratativele nu au dat roade, dar guvernul român a comandat monedele de aur de 20 de lei („pol"), fără a ține seama de pretențiile Imperiului Otoman, Aceste monede au fost puse în circulație în 1868, având efigia domnitorului și inscripția „Carol I domnitorul românilor". Tirajul a fost de doar 200 de piese. Dintre acestea, câteva zeci au fost zidite la temelia castelului Peleș, iar altele au fost dăruite parlamentarilor, miniștrilor, unor diplomați străini, guvernului turc, familiei Hohenzollern de Sigmaringen și unor capete încoronate din Europa. Imediat după emitere, a urmat protestul Porții, precum și al Austro-Ungariei, care considera titulatura domnului român periculoasă pentru siguranța Austro-Ungariei care stăpânea Transilvania și Bucovina.
Sub presiunea celor două Mari Puteri, monedele au fost retrase în 1870, când au fost bătute 5000 de monede din aur și 400.000 de argint, fără a cuprinde însă „semnul" menit să evidențieze suzeranitatea sultanului. Începând cu 1872 s-au bătut monede de 50 de bani, 1 leu și 2 lei fără ca Poarta să mai protesteze.
