Apreciind capitolul Cultura getică din sintezele lui Vasile Pârvan, poetul Ioan Alexandru remarcă, în mod special, mărturia: Eram iubitori de patrie.
Căutăm tâlcul mărturiei arheologului și filologului Pârvan în ziua noastră, pornind și de la reflecțiile lui Ioan Alexandru despre cei care prin iubirea de patrie luptă pentru apărarea Locului în fața celor care nu au istorie, nu vor să o aibă sau o înțeleg greșit. O patrie se înfăptuiește prin cunoaștere și bucurie, prin „istețime și grijă creatoare".Recitindu-i poetului paginile despre iubirea de patrie, suntem îndemnați să credem în biruința Patriei, în istoria ca origine a patriei, ca astfel să-i îmbrăcăm patriei obrazul; nu cu nepăsare, dezordine și încoronarea nimicului. Deși, dacă vom spune că suntem iubitori de patrie - că mai suntem! - va începe linșajul din partea celor cu capul prea strâmt. Este ca o modă a zilei să ataci ceasul de maturitate spiritulă a celui ce își însușește Patria. Există, desigur, și fii risipitori, cum consemnează Ioan Alexandru în eseul „Poet nu poți fi decât în graiul patriei tale". Există și fii risipitori și fii ai îndărătniciilor, numai că am învățat de la cei vechi să nu scăpăm cele sfinte,prea ușor, din brațele sufletului și ale minții, ducându-ne numele de iubitori de patrie mai departe.
Despre cei vechi și iubirea lor de patrie scria Ioan Alexandru - poetul ar avea, acum, 75 de ani - în Vocația istorică, Gura de rai, Patria, Pârvan și eroismul, Țara, Conștiința istoriei, Cetatea lui Brâncoveanu, Permanența satului românesc, Păsările noastre de aur, Coroana lui Ștefan cel Sfânt, Horea, Mâinile lui Enescu, pagini reunite în volumul „Iubirea de patrie". Fără aceasta, fără iubirea de patrie, nu există rodire și frumusețe, detaliază Ioan Alexandru; iubirea legată de crezul și jertfa celor care au fost, a celor vechi, asemănându-se, în vălmășagurile istoriei, prin duhul dreptății și al privegherii, al înțelepciunii și echilibrului. Lor le este străin fanatismul distructiv și spiritul de aventură, efemerul și nesemnificativul, trufia și disperarea, rămânând ctitori de spiritualitate, voievozi, istorici și zugravi, arhitecți și lemnari, țărani și dieci, învățători și diplomați, „mii de nume unul mai frumos decât celălalt, unii jupuiți de vii, decapitați, trași pe roată, aruncați în ocne și-n prăpăstii prin temnițele imperiilor sub paloșul gâdelui, oriental sau occidental, nebuni pentru ideea Dreptății".
În notația eseistică a lui Ioan Alexandru, cei vechi, cu iubirea lor de patrie, sunt fără de seamăn, înfăptuind o dumnezeiască lume a statorniciei, în care se înfrățesc roadele, rânduiala, lumina și frumusețea, iubirea atotbiruitoare, înțelese ca desăvârșire spirituală și început de Patrie a fiecăruia: „Căci averea cea mai de seamă a acestei țări binecuvântate este omul ajuns la desăvârșire, care duce lupta cea grea de la sânul maicii sale până la leagănul bătrâneții, de-a se lumina lăuntric, de-a fi o Patrie el însuși."
Pentru Ioan Alexandru, cei vechi, premergătorii, întruchipează spiritul adevărului, ființa Absolutului prin marea iubire, lupta cea grea pentru a fi om, slujirea celui nevoit, darurile tainice ale vieții, sfințenia bucuriei și a vredniciei, miracolul pâinii și al vinului. Cei vechi ne ies în cale cu îmbunarea chipului omenesc, spunându-ne că precum nu dispare umbra firului de iarbă, nu dispar ochii, glasul, sufletul, mâinile, cugetul, omul nefiind o absurditate, o zădărnicie, ci, dimpotrivă, purtătorul de clarviziune și putință de a ridica turnul-adăpost, turnul-casă, turnul-potir al iubirii neprihănite, turnul-lumină; omul rămânând „un fiu al luminii ce nu-și află odihna până ce nu-și încoronează ziua măcar cu un cuvânt frumos".
Pe cei vechi, Ioan Alexandru îi cuprinde în metafora stolului ceresc, al părinților din părinți, ce „își repetau zilnic în toate cuvintele lor cine sunt, de unde vin, care au fost strămoșii lor, ce au făcut pilduitor, ce au greșit de asemeni". Cei vechi sunt temelie istorică, realitate vie, desolidarizarea de această temelie și această realitate însemând aneantizare și îndepărtare de lucrarea cea bună. Pentru Ioan Alexandru marile creații sunt strigăte ale faptelor înaintașilor în auzul contemporanilor. De aceea, „să-i chemăm cât mai des (...) și să ne bucurăm de ei".
