Dacă tu te-ai născut român cu frumoase podoabe sufletești: cinstit, drept, curat, bun prieten, iertător, trebuie să știi că, în mare parte, nu e meritul tău că te-ai născut cu aceste moșteniri frumoase, ci că le datorești, în mare măsură, părinților, moșilor și strămoșilor. Ei au câștigat această înzestrare sufletească, prin muncă și luptă de veacuri. Pentru că niciun lucru bun nu se câștigă în lume fără mare luptă, muncă și suferință. Datoria ta e nu să risipești aceste comori moștenite, ci să le crești, întocmai ca și datoria aceluia care a moștenit o avere în pământ sau bani".
Sunt cuvintele scriitorului Ion Agârbiceanu, lăsate pentru noi, urmașii, în anul 1935, despre acea moștenire de la înaintemergători, privind pământul acesta, limba aceasta, țara aceasta.
Vom adăuga înțeleptelor cuvinte gândurile, opiniile, trăirile unor înaintași, iubitori de țară, de neam, de limbă, de pământ românesc, acea moștenire cuprinsă în cuvintele lui Ion Agârbiceanu, referitoare la draga moștenire lăsată românilor.
Înaintemergătorii o spuneau cu gândul la acea veșnică „iarbă verde de acasă", dar și la cei care, supărați pe afirmarea istoriei noastre, denigrează spiritualitatea românească în acest spațiu istoric. În acest context, gândul liric al Înaltului Domn al Poeziei și al Limbii Românești - Mihai Eminescu - poate fi considerat tutelar: „Iar noi locului ne ținem, / Cum am fost, așa rămânem!". Oare ce ar putea fi mai înălțător decât poezia. „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie?": „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor? / Brațele nervoase, arme de tărie, / La trecutu-ți mare, mare viitor! / Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul, / Dacă fiii-ți mândri aste le nutresc; / Căci rămâne stânca, deși moare valul, / Dulce Românie, asta ți-o doresc." Gânduri opuse denaturărilor și falsurilor privind țara, neamul românesc,
limba, tradițiile lui, ne-a lăsat și Dimitrie Gusti în acel „Studiu introductiv la Enciclopedia României": „O națiune se dezvoltă, de regulă, pe un pământ anumit, pământul patriei (…) Unele popoare și-au cucerit pământul după ce deprinderile și concepțiile lor de viață erau formate, părăsind locurile de naștere, leagănul lor de formare… Există însă popoare care se nasc pe un pământ anumit, continuând o viață străveche, imemorială, care își clădesc ființa ca o prelungire a mediului geografic și care își imprimă, în schimb, ca o pecete, deprinderile și civilizația în acest pământ. Așa e, de pildă, neamul românesc. Românii sunt un popor carpatic, iar Carpații reprezintă o lume românească. Fără această legătură, de astă dată esențială și organizatorică, dintre pământul și poporul nostru, nu putem înțelege nimic din istoria și civilizația actuală a neamului românesc".
Argumente care-l determinau pe filosoful Constantin Rădulescu-Motru să scrie: „Poporul român n-are nevoie să fie susținut prin argumentări, pentru ca să-și cucerească locul său sub soare; el își cucerește acest loc prin desfășurarea propriei sale energii; el își are vocația sa în ursita lumii". Iar în anul 1936, același Constantin Rădulescu-Motru, convins, pe deplin, de crezul existenței noastre, ieșind din „rădăcinile realității românești", preciza, cu privire la locul nostru în Europa: „Ea ne cere să fim ceea ce suntem: pe rădăcinile noastre proprii, cu destinul nostru propriu. Românismul nu caută să-și afirme legitimitatea, el se afirmă pe sine, ca fapt". Din păcate, aflată în calea tuturor răutăților, paznic și scut la Porțile Orientului, pentru a apăra liniștea Occidentului, România a fost tot timpul în „calea lupilor". Din fericire, de fiecare dată din „leșinul național" ne-a salvat acel personalism energetic al neamului nostru.
Mulți au pus ochii poftei nestăpânite pe pământurile noastre, ceea ce-l determina pe neînfricatul voievod valah Menumorut să dea soliei trimise de regele Arpad (așa cum reiese din cronica notarului anonim al regelui Bela, trimisă să cerșească pământ din glia noastră strămoșească), următorul răspuns: „Iar noi, nici din dragoste, nici de frică, nu dăm din pământul nostru, nici măcar o palmă de loc…" Gând ce duce și spre dascălul nostru de istorie și limbă românească, Alexandru Papiu-Ilarian: „Cereți respectarea limbii voastre celei românești. Fiți naționaliști. Când vă cere cineva să fiți patrioți, spuneți-i că naționalistul și patriotul tot una și aceeași înseamnă". Gând înălțat, și de Simion Bărnuțiu: „Nu vă nemțiți, nu vă unguriți nici voi; rămâneți credincioși neamului și limbii noastre". Gânduri duse mai departe și de Liviu Rebreanu: „Cred în Transilvania românească, eternă și nedespărțită", și de Corneliu Coposu: „Noi stăpânim Ardealul încă din vremea de piatră, în fața trecutului nostru, care se pierde în negură de basm, nu există «drepturi câștigate». Nu stau în picioare tradiții de o mie de ani. Noi suntem aici deodată cu vremea", și de Nicolae Titulescu: „România nu poate fi întreagă fără Ardeal (…) Ardealul nu e numai inima României politice, priviți harta: Ardealul e inima României geografice", și de Ion Antonescu: „…nici furtunile, nici trufiile, nici trădările nu ne vor clinti", și de Lucian Blaga: „Noi n-am venit de nicăieri, ne-am plămădit și am crescut din pământ ardelean", și de fostul deputat, urmaș al memorandiștilor turdeni, Ion Rațiu: „România este un stat național unitar. Ea este țara națiunii române, cu o populație de 89,4%". Gânduri despre această parte de pământ românesc care-i Ardealul!
Sub amenințările revizionismului unguresc, ale iredentismului și extremismului șovin, ale celor visători la autonomii teritoriale, pe criterii etnice, în inimă de Românie, punând în pericol integritatea statală, siguranța națională și liniștea cetățeanului, au răsunat, de departe sau mai de aproape venind, cuvintele unor mari iubitori de Neam, Țară, Limbă românească, într-o vreme, în care, o anumită stare, din nou ne amintește: „Zeii sunt departe, sus, / Dușmanii lângă noi!". Lor, acestor lacomi, dușmani mereu lovind în acel Tratat de Pace de la Trianon, le mai amintim, o dată, că „Limba noastră-i limbă sfântă", aici, în Grădina Maicii Domnului, aici, unde înaintemergătorii noștri, făuritori de istorie, păstrători ai limbii strămoșești, au luptat, în acele tranșee ale jertfei, în marea viforelor vieții, pentru a noastră dăinuire, învățând suferința răbdării și chiar tăcerea înțelepciunii. Totul, pentru apărarea și dăinuirea limbii, legii și moșiei, cum spunea cândva istoricul, învățatul Ion Lupaș. Limba, acea candelă a dăinuirii neamului, legea strămoșească este tăria noastră veșnică, moșia-i acel zid de apărare, dar și izvor al drepturilor noastre. Ele vin dinspre adâncurile rădăcinilor, dinspre așezământul părinților, moșilor și strămoșilor noștri, iar pentru apărarea lor zid și val s-au făcut românii, pentru ca harta limbii noastre și hotarul moșiei să nu fie mai mici decât cele ale României, aici, în acest avanpost al latinității.
Nu puține sunt îngrijorările de azi, privindu-i pe stricătorii de limbă, legi și datini, în starea în care moșia strămoșească devine tot mai mică, prin vânzarea pământului românesc străinilor, prin uitarea și abandonarea tradițiilor, unii neglijând până și marele adevăr chiar: „Casa părintească nu se vinde!". Sunt uitate până și acele versuri dintr-o poezie aromână: „Blăstămare s-aibă-n casă/ Cel ce limba lui și-o lasă". A-ți apăra limba, acest „șirag de piatră rară, pe moșie revărsată", înseamnă și mai mult: înseamnă a te opune dezintegrării naționale, înseamnă a-ți păstra ființa, identitatea, pe acest „pământ frământat de sânge și de lacrimi". Limba leagă, „prin sânge, pământul de popor", un popor, primul născut creștin în Europa, prin Apostolul Andrei. Pentru că „Limba noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii, // Care-o plâng și care-o cântă /Pe la vatra lor, țăranii".
O limbă românească, frumoasa noastră limbă, cântată, apărată de înaintași, limba-tezaur, „depozit sacru, lăsat de generațiile trecute", o spunea George Barițiu, limba pe care, spunea Ion Bianu, „se întemeiază naționalitatea, forța de coeziune a unui neam", „cea mai scumpă ereditate", după Timotei Cipariu, „cea mai scumpă moștenire a strămoșilor", scria Nicolae Iorga.
O limbă română, acasă stăpână, trebuie să fie pe Dunăre, pe Dâmbovița, pe Mureș, pe Someș, pe Criș, pe Prut, pe Nistru. Sub semnul limbii, legii și moșiei, limba, „ca un fagure de miere" eminescian, este suportul vieții neamului nostru, acea „proprietate sfântă a unei națiuni" - spunea George Barițiu -, păstrătoare a moștenirii naționale, „fond al unei națiuni". Poezia „Limba noastră", a lui Alexe Mateevici, preotul militar basarabean, născut, în anul 1888, la Căpușeni (județul Tighina), mort la 29 de ani, de tifos exantematic, pe frontul luptelor din Moldova, din vara anului 1917, de la Mărășești, pe timpul Primului Război Mondial, este cea mai elocventă dovadă, un adevărat imn închinat limbii române: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată. // Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce, fără veste, / S-a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste. // Limba noastră-i numai cântec, / Doina dorurilor noastre, / Roi de fulgere, ce spintec / Nouri negri, zări albastre. // Limba noastră-i graiul pâinii, // Când de vânt se mișcă vara; / În rostirea ei, bătrânii // Cu sudori sfințit-au țara. // Limba noastră-i frunză verde, / Zbuciumul din codrii veșnici, / Nistrul lin, ce-n valuri pierde / Ai luceferilor sfeșnici. // Limba noastră-i vechi izvoade, / Povestiri din alte vremuri, / Și citindu-le-nșirate, / Te-nfiori adânc și tremuri. // Limba noastră îi aleasă / Să ridice slava-n ceruri, / Să ne spuie-n hram și-acasă / Veșnicele adevăruri. // Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor, țăranii. // Înviați-vă, dar graiul, / Ruginit de multă vreme, / Ștergeți slinul, mucegaiul, / Al uitării-n care geme. / Strângeți piatra lucitoare, / Ce din soare se aprinde, / Și-ți avea în revărsare, / Un potop nou de cuvinte. // Nu veți plânge-atunci, amarnic, / Că vi-i limba prea săracă, /Și-ți vedea, cât îi de darnic, / Graiul țării noastre, dragă, // Răsări-va o comoară, / În adâncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată." Nu întâmplător am redat aici poezia „Limba noastră". Este atât de frumoasă!
Cu loc sigur, în orice antologie lirică a Europei și a lumii, se înscrie și poezia „În limba ta", a lui Grigore Vieru: „ În aceeași limbă / Râde un pământ. / Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria / S-o preschimbi în cânt. // În limba ta / Ți-e dor de mama, / Și vinul e mai vin, / Și prânzul e mai prânz, / Și doar în limba ta / Poți râde singur, / Și doar în limba ta / Te poți opri din plâns. // Iar când nu poți / Nici plânge și nici râde, / Când nu poți mângâia / Și nici cânta, / Cu-al tău pământ, / Cu cerul tău în față, / Tu taci, atuncea, / Tot în limba ta."
Steag pe câmpurile de bătălie ale existenței Neamului, limba, dată împreună cu laptele mamei, asigură dăinuire, ea ne dă veșnicie. „Eu nu mă las de limba noastră, / De limba noastră cea română! / În vârf de cer făr' de prihană, / Ca neamul să te țină minte, / Te-am pus, spre a ne fi icoană, / De-a pururi, scump și sfânt părinte. // …// De-aș fi cumva-n moment de ceață, / Să fiu lovit de-o soartă strâmbă, / Mai bine mut rămân o viață, / Decât lipsit de-a noastră limbă. // Cât timp în lumea zgomotoasă / Va fi suflare omenească, / De-a pururi sfântă și frumoasă / Să dăinuiască limba noastră. // Sortită-n veci de-a nu apune, / Cu-a sa rostire dulce și măiastră, / Mereu, sub soare, mândră să răsune, / Ca o cântare veche, limba noastră. // Deci, crezul meu, sub zarea-albastră, / O veșnicie să rămână: / Eu nu mă las de limba noastră, / De limba noastră cea română." Acestor gânduri poetice, le alăturăm și pe cele ale lui George Sion, din poezia „Limba noastră": „Mult e dulce și frumoasă / Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-armonioasă / Ca ea nu găsim." În preajma înălțătorului sentiment aducem și o întrebare: oare „Balada" lui Ciprian Porumbescu, creația muzicală a lui George Enescu ce sunt? Nu acel mare drag, în vatra aceasta de dor, pentru pământul românesc, pentru Țară, Neam și Limbă? Dar acea superbă poezie a lui Ioan Nenițescu - „Țara mea", din care redăm câteva versuri, ce este? „Acolo unde-s nalți stejari / Și cât stejarii, nalți îmi cresc / Flăcăi cu piepturile tari, / Ce moartea-n față o privesc. // Acolo unde-s stânci și munți, / Și, ca și munții nu clintesc / Voinicii cei cu peri cărunți / În dor de țară, strămoșesc; / Acolo unde-i cer senin / Și ca seninul cer zâmbesc / Femei, ce poartă l-al lor sân, / Copii ce pentru lupte cresc; // Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc! / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!".
Toate acestea, izvorând din acel drag de Țară, Neam, Limbă, sunt argumente ale speranței, ale credinței noastre salvatoare, ale dăinuirii noastre!
