Eminescu și obsesia lui față de Andrei Mureșanu și versurile sale din actualul Imn Național al României!

Distribuie pe:

Reputatul eminescolog, prof. univ. dr. Ion Buzași, de la Blaj, în cartea-omagiu „Andrei Mureșanu - Poetul Revoluției de la 1848", Ed. ALTIP, Alba-Iulia, 2003, menționează în materialul „O poezie inedită a lui Eminescu despre Andrei Mureșanu" despre bucuria dăruită de Petru Creția, continuatorul muncii lui Perpessicius, iubitorilor întru Eminescu, prin publicarea în „Manuscriptum", an XXII, 1991, Nr.1, p.27, a catrenului intitulat „Deșteaptă-te, Române", scris de Eminescu, ca reminiscență a lecturii și a audierii cântecului, unde versurile sunt ale lui Andrei Mureșanu, iar muzica a lui Anton Pann, cântec ce a mobilizat masele de români pătrunși de idealurile egalitariste, dar și de libertate socială și națională, ale Revoluției Române din Transilvania, de la 1848. Eminescu, pătruns de flacăra Revoluției Române Transilvănene, de la mijlocul secolului XIX, indubitabil, și prin poveștile dascălului său de la Cernăuți, Aron Pumnul, participant la revoluție, și pe care revoluția l-a găsit profesor la Blaj, la Institutul Teologic Greco-Catolic, a reordonat versurile lui Andrei Mureșanu, într-un exercițiu de sincer atașament, având și o contribuție proprie la florescența acestora. Datate din anul 1866, pe când a venit în Transilvania, la Blaj, aceste versuri poartă în ele propria flăcăruie de adolescent, atașat idealurilor de înălțare a neamului: „Deșteaptă-te, române, preot al libertății,/ Nu plânge pe cenușa geniilor străbuni,/ E timpul să nalți stindardul în numele Dreptății,/ E timp să-ți calci tiranii, e timp să te răzbuni.".

„Catrenul apare ca un «ecou» al lecturii Răsunetului - spunea Ion Buzași. Eminescu a reținut îndemnul care catalizează întregul suflu poetic al imnului: «Deșteaptă-te, române!» și care a devenit, în timp, supra titlul sau titlul îndeobște cunoscut al poeziei".

Încă din perioada blăjeană, într-o uluitoare și precoce putere de analiză, de simț poetic atemporar, Eminescu a avut curajul de a spune pe față ce gândește, referitor la versurile lui Andrei Mureșanu, chiar contrar unui anumit curent de supradimensionare a valorii lor, instaurat de inerția popularității lor. Astfel, Petru Uicălanu, în „Amintiri despre Eminescu", scrise la Reghin, la 10 ianuarie 1902, menționa despre această perioadă a poetului: „ Îi plăcea să vorbească cu predilecțiune despre poeții mari ai României, pe când eu i-l aduceam înainte pe Mureșanu. Odată i-am citat o strofă din acesta, la ce mi-a reflectat: «Lasă, frate, nu mai sta înainte cu Mureșanul vostru; căci el nici (nu- n.m.) a fost poet, ci un simplu versificator; Alecsandri este poet adevărat...»".

Și totuși „poetul unei singure poezii", Andrei Mureșanu (n. 19 noiembrie 1816 - d. 11 octombrie 1863), rămâne „stea fixă" în mentalul lui Eminescu, fiind subiectul a trei versiuni ale poemului „Mureșanu" (tablou dramatic într-un act), scrise în 1869, 1872 și 1876. Cel mai vizibil, însă, a fost, când Mureșanu a fost pus în același „taler" cu Alecsandri, în „Epigonii", așezat de Eminescu în cadrul generației cu idealuri.

Este foarte probabil ca acest catren să fi fost bine fixat în subconștientul lui Eminescu, și să fi fost un punct de plecare în scrierea în 1870 a „Epigonii"-lor , unde, în antiteză, era pusă generația sa, „fără entuziasm, lipsită de crez și cu conștiința ce lâncezește în zilnicul politicianism sterp, al filozofiei decepționiste, al imitației și neputinței" (după Augustin Z.N.Pop în „Caleidoscop eminescian", Ed. Eminescu, București, 1987, p.16) în comparație cu cea din trecut, trecut plin de măreție, de idealuri și de... reprezentativitate. Andrei Mureșanu, în acest exercițiu de admirație în patru versuri, poate fi o „mirabilă sămânță", cum a spus Blaga, în apariția „Epigonii"-lor, unde este așezat pe un binemeritat piedestal, datorită capacității de mobilizare a versurilor poeziei, inițial, „Un Răsunet", și care a atins, ca niciunul altul, coarda sensibilă al românilor, începând de la mijlocul secolului XIX: „….Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită,/ Rumpe coarde de aramă cu o mână amorțită,/ Chiamă piatra să învie ca și miticul poet,/ Smulge munților durerea, brazilor destinul spune/ Și, bogat în sărăcia-i, ca un astru el apune,/ Preot deșteptării noastre, semnelor vremei profet.//…". De fapt, chiar Eminescu explică într-o scrisoare adresată lui Iacob Negruzzi, redactorul șef al „Convorbirilor literare" de la Iași, redactată și datată „Viena în 17/6 870 st.n.": „...Dacă în Epigonii veți vedea laude pentru poeți ca Bolliac, Mureșan și Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern al lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mișcă acea naivitate sinceră, neconștiută, cu care lucrau ei....Ideea fundamentală e comparațiunea dintre lucrarea încrezută și naivă a predecesorilor noștri, și lucrarea noastră trezită, rece....Predecesorii noștri credeau în ceea ce scriau....Comparațiunea din poezia mea cade în defavoarea generațiunii noi și cred cu drept...".

Poezia lui Andrei Mureșanu, și mai ales poezia întregită în cântec, l-a urmărit pe Eminescu toată viața, fiindu-i o călăuză în dorința lui de emancipare și de unire a neamului românesc, de-o parte și de alta a Carpaților, de-o parte și de alta a Prutului. „Niciodată nu mi-a plăcut cântecul acesta așa de mult ca acum", i-ar fi mărturisit Eminescu lui Teodor V. Ștefanelli, la Cernăuți, în toamna anului 1875, pe când poetul a dus clandestin, peste graniță, sute de broșuri cu titlul „Răpirea Bucovinei" și unde „pe la două ore după miezul nopții...pe stradă... un cor de voci bărbătești intona armonios și lin cântecul «Deșteaptă-te române!», ca și când ar fi voit să dea acestui cântec eroic un sentiment de jale", după cum mărturisește în „Eminescu în 1875 la Cernăuți", amicul său de la școala de la Cernăuți, și ulterior de la Viena. Mai mult decât atât, se pare că Eminescu a murit cu acest cântec pe buze, dacă dăm crezare lui D. Dumitru Cosmănescu, fost coafor al regelui Carol I, „având prăvălie sub vechiul Jockey- Club, care îl servea deseori pe Eminescu" (desigur, la București, acesta fiind, practic, frizerul său), într-o mărturie interesantă, dintr-un text apărut în „Universul", București, 28 iunie 1926, reluat în „Cuvântul Ardealului", Cluj, din 1 iulie 1926, și în „Primăvara", Sânnicolau Mare, din 4 iulie 1926: „...Când s-a întâmplat nenorocirea că s-a îmbolnăvit, Eminescu a fost dus la Șuțu, unde i s-a dat o cameră a lui, mai bună ca altora. Mă chema tot pe mine să-l servesc și acolo, și mă duceam bucuros. Uneori veneau să-l vadă prieteni, Grigore Manolescu, Hasnaș, și alții care-i ziceau lui Eminescu „maestre" și el râdea, bătându-i pe umăr. Cât a stat la Șuțu, eu cel puțin nu l-am văzut altfel decât scriind. Scria toată ziua, coli peste coli, și era foarte liniștit. Dar soarta a făcut însă ca într-o zi să-l văd murind, aș putea zice, pe brațele mele. Venisem la Șuțu, cam pe la 3 după-amiază. Pe la vreo 4, cum era cald în cameră, Eminescu zice uitându-se lung la mine: „Ia ascultă, Dumitrache, hai prin grădină, să ne plimbăm și să te învăț să cânți Deșteaptă-te, Române!" Eu care știam că nu e bine să-i fac împotrivă am ieșit cu el în grădină, unde se vede că-l trăgea soarta. Și a început să cânte Deșteaptă-te, Române, și eu după el. Cânta frumos, avea voce. Cum mergeam amândoi, unul lângă altul, vine odată pe la spate un alt bolnav d'acolo, unu' furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova și, pe la spate, îi dă lui Eminescu în cap cu o cărămidă pe care o avea în mână. Eminescu, lovit după ureche, a căzut jos cu osul capului sfărâmat și cu sângele șiruindu-i pe haine, spunându-mi: „Dumitrache, adu repede doctorul că mă prăpădesc… Ăsta m-a omorât!" L-am luat în brațe și l-am dus în odaia lui, unde l-am întins pe canapea. I-am potrivit capul pe pernă, și când am tras mâna, îmi era plină de sânge. Au venit doctorii, cu Șuțu în cap, și ne-au spus să tăcem, să nu s-audă vorbă afară, că nu e nimic… Dar după o jumătate de oră, bietul Eminescu murise !..."

Se spune că ultima imagine văzută de un om viu se regăsește după moarte în fundul ochilor, probabil, răsturnată. De ce nu am admite atunci, că pe buzele lui Eminescu, imediat după moarte, s-ar găsi ultimul cântec rostit?! Și acesta a fost „Deșteaptă-te, române!" Cine l-a sărutat imediat după moarte, știe adevărul!

Lasă un comentariu