Se spune că a venit un tânăr la duhovnicul lui și i-a zis:
- Părinte, sunt atât de mulțumit și de fericit că în ultimele luni mi s-au împlinit atâtea lucruri frumoase! Este semn că Dumnezeu mă iubește! Nu mai pot de fericire, nu mai pot de mulțumire! Și i-a povestit duhovnicului pe larg câte realizări avusese el. Iar duhovnicul, un om cu multă experiență și care mai întâlnise în viață acest gen de entuziasm, i-a spus:
- Bucură-te, dragul meu, căci așa trebuie, să te bucuri de clipele frumoase pe care ți le-a dăruit Dumnezeu! Fii mulțumit și dă-I slavă pentru toate aceste lucruri frumoase care ți s-au împlinit în ultimele luni. Dar păstrează o bună parte din această fericire și pentru atunci când îți va fi greu, când Dumnezeu te va lăsa pentru o clipă singur, ca să poți alerga înaintea Lui și să-I mulțumești și atunci, așa cum o faci astăzi!…
Tânărul n-a înțeles nimic. Era prea neîncercat și prea entuziast. Toată lumea era a lui, viitorul îi surâdea atât de promițător și știa atât de puține despre suferința despre care îi vorbea părintele.
A trecut însă o vreme și s-a întors tânărul nostru „strivit" și copleșit de greutățile vieții, a îngenunchiat înaintea duhovnicului său și i-a zis:
- Părinte, a căzut cerul pe mine! Nu mi-am închipuit că poate un om să îndure atâta suferință! Nu mi-am putut imagina că aș putea trece de la bucuria aceea la o așa de cumplită durere!
Și l-a întrebat duhovnicul:
- Îl mai iubești pe Dumnezeu?
- Crede-mă părinte, a spus, am sentimentul că mă târăsc, că abia mai rezist, că nu-L mai iubesc pe Dumnezeu așa ca înainte. Dar nu vreau să mă despart de El!
- Fiule, l-a sfătuit părintele, nu înceta să-L iubești pe Dumnezeu, căci El rezervă astfel de încercări fiecăruia dintre noi, nu ca să ne piardă; nu pentru că nu ne mai iubeste, ci ca să ne întărească!
Din nou nu a înțeles nimic tânărul. Și nu știu câți dintre dumneavoastră înțelegeți, de ce Dumnezeul acesta bun, care a făcut atâtea lucruri minunate pentru noi, ne lasă, totuși, în anumite momente ale vieții, pradă nefericirii? Prea puțini oameni de pe pământ au parte de fericire constantă, căci toți, sau aproape toți, trecem din când în când prin „iad". Pe aproape toți ne lasă Dumnezeu să trecem prin clipe de suferință. Noi, însă, să dăm slavă lui Dumnezeu că ne încearcă cu ispite, cu boli și tot felul de necazuri, aici, pe pământ, iar nu dincolo. Că dacă trăim necăliți prin necazuri, nu putem să ne mântuim. Precum este focul pentru aur, așa sunt necazurile vieții pentru noi. Ne întăresc, ne călesc, ne dau mai multă credință, ne smeresc și ne învață să ne rugăm și să cerem ajutor. Necazurile le biruim prin rugăciune, prin post, prin spovedanie și îndelungă răbdare. După furtună vine și senin, cu darul lui Hristos. În felul acesta, Domnul ne face să conștientizăm că suntem oameni, și încă neputincioși, și că nu trebuie niciodată să încetăm a-I fi recunoscători; ne arată că întotdeauna, cât va dăinui pământul acesta, fericirea se va afla numai și numai în mâna Sa.
Atunci tânărul i-a zis duhovnicului:
- Ce să fac, părinte, în vreme de ispită și de necazuri ca acestea să nu mă biruiască?
- Frate, una să faci: să te rogi și să rabzi până vine slobozirea. Ai văzut, când vine ploaia cu fulgere, cu tunete și furtună, fugi în casă la adăpost; iar după ce trece furtuna, ieși din nou afară. Așa și în viață. Când vin necazurile și te împresoară, fugi la rugăciune în Biserică, fă un paraclis la Maica Domnului, închină-te la Sfânta Cruce, citește o catismă sau două din Psaltire; iar după ce trece ispita și se face liniște în suflet, ieși din nou la ascultare și mulțumește lui Dumnezeu că te-a acoperit în vremea necazului. Să te rogi, să rabzi și să-ți aduci aminte de cuvintele Domnului, care ne-a făgăduit că va rămâne cu noi „până la sfârșitul veacurilor". Să nu deznădăjduim, că Dumnezeu nu ne lasă părăsiți! Că El a spus: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi". (Evr. 13,5)
