„La început a fost cuvântul Ardeal!"

Din vremuri imemoriale, Ardealul a fost mărul discordiei  între diferite popoare. Sunt arhicunoscute luptele ardelenilor români din secolele XVI-XVIII pentru păstrarea credinței străbune, pentru menținerea și continuitatea lor ca etnie. Sunt cunoscute evenimentele de la mijlocul secolului al XIX-lea, în timpul Revoluției de la 1848-1849, când s-a vărsat atâta sânge pentru obținerea de drepturi. Nu putem spune că s-au uitat jertfele și lacrimile vărsate de români după cedarea Ardealului de Nord, al cărui ic în realitate ajunsese până în inima României. Problemele legate de Ardeal au fost și sunt mereu zgândărite."

Sunt cuvintele prof. univ. dr. Onufrie Vințeler, ilustrul filolog, eminent slavist clujean, autor al cărții „La început a fost cuvântul Ardeal", Ardealul despre care mari etnologi predecesori, cu reale state în lingvistica românească, precum A. Cihac, Al. Philippide, Th. Capidan, L. Șăineanu, A. Scriban, N. Drăganu, G. Pascu, G. Giuglea, I. Iordan, Al. Rosetti,  E. Petrovici, Al. Graur, A. Ciorănescu, T. Papahagi, I. I. Rusu, V. Breban, I. Pătruț, G. Mihăilă și mulți alții au scris. Ardealul devine țară și mit. „Ardeal! Câtă istorie, câtă semnificație s-au adunat, s-au acumulat și se află depozitate și cifrate în acest cuvânt! De trei veacuri numele Ardeal revine mereu în discuția specialiștilor, cu precădere maghiari, germani și români. (…) Etnonimul Ardeal se înscrie în grupa (aria) cuvintelor cu radicali antici (…)".

Despre Ardeal, „Țară mândră, numai deal", cum se exprima B.P. Hasdeu, „țara de pesta Carpați", Ardeal cu antoponime, urbanisme, hidronime, apelative, cu mari conducători de oști, voievozii români Gelu, Glad, Menumorut, cărora ungurii „le contestă latinitatea", au scris personalități ca Nicolae Olahus, Grigore Ureche, Simion Dascălul, Nicolae Bălcescu, Inochentie Micu Klain, M. Kogălniceanu, Alexandru Papiu Ilarian, Andrei Șaguna, Barbu Ștefănescu Delavrancea, S. Mehedinți, G. Vâlsan, I. Lupaș, Victor Jinga, L. Rebreanu, Nicolae Titulescu, Nicolae Iorga („Transilvania e neîndoiosul leagăn al neamului românesc"), Mircea Eliade, Emil Cioran, Vasile Băncilă, Constantin Noica, David Prodan, mitropolitul Nicolae Bălan, C.C. Giurescu, Romulus Vulcănescu, dar și poeții Vasile Alecsandri, Iosif Vulcan, Aron Densușianu, Vasile B. Muntenescu, Teodor Murășanu, Mircea Dem. Rădulescu, Gavril Copil, Iustin Ilieșiu, Lucian Valea, Ioan Nenițescu, Emil Isac, Aron Cotruș, Marin Sorescu, Adrian Păunescu, Adrian Popescu, Vlaicu Bârna.

Să ne întoarcem la o altă carte a distinsului prof. univ. dr. Onufrie Vințeler - „Și totuși, Ardealul", traducând și rezumând substanțiala carte a istoricilor ruși: T. M. Islamov, T.A. Pokivailova, privind Transilvania noastră, în preajma și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. O carte „cu atât mai valoroasă - spunea, în Postfață, Gelu Neamțu -, cu cât ea prezintă un terț punct de vedere în ceea ce privește disputa româno-maghiară privind Ardealul. Rusia, respectiv U.R.S.S., se știe, a avut un rol important în destinul Transilvaniei, atât înainte de război, cât și după." Da, e adevărat, „Conflictul teritorial-național, de veacuri, din cauza stăpânirii Transilvaniei - spune Gelu Neamțu - s-a încheiat în avantajul României. România care, la fel ca și Ungaria, a participat la război și a suferit înfrângere. Însă, în contrast cu ultima, România, pierzând războiul (n.n. în sensul că România nu a fost recunoscută, participând în cea de-a doua parte, drept țară cobeligerantă!) a câștigat pacea. Ungaria a pierdut, și războiul, și pacea, împreună cu Transilvania".

„Transilvania, ca teritoriu, istorie și structură național-cultural-economică, a fost și continuă să fie unul din subiectele cele mai frecventate de mediile academice, de mass-media și, mai ales, de entitățile politice (…) Indiscutabil, cea mai extinsă preocupare față de Transilvania a avut-o Germania (…) Pe Germania o interesa ca România să „o poată aproviziona cu produsele solului și, îndeosebi, ale subsolului". Nu întâmplător, la una din consultațiile din vara anului 1944, Adolf Hitler ar fi afirmat: „Mai bine pierd pădurile bieloruse, decât petrolul românesc!".

Dar să revenim la pagina istoriei. După destrămarea, în urma Primului Război Mondial, a imperiilor multinaționale Otoman și Austro-Ungar, „la vechile contradicții dintre națiuni (…) s-au adăugat numeroase dezacorduri, apărute ca rezultat al creării de noi state și al recroirii radicale a vechilor granițe (…) În 1940, prin hotărârea așa-zisului al doilea arbitraj de la Viena, în esență diktatul lui Hitler și al lui Mussolini, partea nordică a Transilvaniei a trecut la Ungaria. Diktatul de la Viena, din 30 august 1940, a făcut din Transilvania mărul discordiei între state vecine și obiect de târguială internațională. Motivul? Iritau Ungaria „granițele stabilite la Trianon, în 1920." Peste toate aceste nenorociri se prăvăleau prevederile și notele secrete ale pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat la 23 august 1939, între Stalin (URSS) și Hitler (Germania), în urma cărora România pierdea, în vest, nordul Ardealului, în nord-est Basarabia și nordul Bucovinei, acaparate de sovietici, la 28 iunie 1940, în sud - o parte din Dobrogea, dată bulgarilor.

Așa că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, „Uniunea Sovietică, în calitate de putere dominantă, putea să «rezolve» problematica legată de divergențele teritoriale ale țărilor ocupate." Despre toate acestea, după deschiderea unor importante arhive din Moscova, aflăm și din cartea de documente cuprinse în lucrarea „Problema transilvană. Disputele teritoriale maghiaro-române și URSS: 1940-1946", apărută la Moscova, în anul 2000, despre „culisele luptelor pentru Ardeal", cuprinzând documente nepublicate anterior, printre care și cele privind acea informare a „Comisiei Litvinov despre Transilvania", Comisie din care făceau parte Litvinov, Maiski și Voroșilov.

Așadar, „cum a rezolvat Moscova problema transilvană", în viziunea autorilor T.M. Islamov și Tatiana A. Pokivailova? „Comisia Specială de pregătire a tratatelor de pace și de organizare postbelică" a fost înființată în URSS, sub conducerea lui M.M. Litvinov, fost comisar popular al Afacerilor Externe, până în luna mai 1939, urmând, apoi, să fie reprezentat plenipotențiar, ambasador al URSS, la Washington. Se știe că „problema transilvană era un element subordonat în strategia regională a marilor puteri. Comisia Litvinov avea în vedere și proiectele tratativelor de pace cu România și Ungaria. Într-o informare a diplomatului sovietic, academicianul istoric I. M. Maiski, membru al Comisiei, adresată lui V. M. Voroșilor, la 10 ianuarie 1944, propunea „Să se țină seama de România «ca important factor al apărării noastre în sud-estul Europei», cu granițe avantajoase pentru URSS". I.M. Maiski nu a ocolit nici problema maghiară. Însă, „în privința Ungariei, spre deosebire de România, el a propus să se aplice măsuri de represiune deosebit de dure. URSS nu este cointeresată în crearea unei Ungarii puternice", afirma el. Motivul? Chiar și prezența ei în Primul Război Mondial de partea Puterilor Centrale! Context în care Litvinov considera că „Transilvania nu ar putea să supraviețuiască fără protectoratul unui stat apropiat ei, care, în cazul de față, ar putea să fie URSS (...) Hotărârea despre o Transilvanie independentă ar putea fi acceptată cel puțin temporar".

Pentru discuții, Litvinov a propus „patru variante de rezolvare a problemei transilvane": 1. „Păstrarea situației actuale, până vom găsi alta mai bună"; 2. Anexarea Transilvaniei la Ungaria; 3. Rezolvarea problemei în favoarea României, în anumite condiții; 4. Separarea Transilvaniei într-un stat independent. Luând cuvântul după Litvinov, I. Z. Suriț, fostul ambasador al URSS în Franța, susținea că „cele patru variante, propuse de Litvinov, sunt posibile numai «teoretic»". Bineînțeles, una dintre propunerile ulterioare era aceea a „renunțării depline a Bucureștiului la pretențiile asupra Basarabiei și a Bucovinei de Nord". Într-o discuție, care a avut loc la Kremlin, între I. V. Stalin și V. M. Voroșilov, în aprilie 1946, cu delegația guvernamentală a Ungariei, ușa n-a fost închisă, definitiv, în fața ungurilor. Totuși, în discuția finală, „Moscova a acordat prioritate, în rezolvarea disputei teritoriale, guvernului român al lui Petru Groza". Se punea în scenă un cu totul alt scenariu.

Între 9-18 aprilie 1946, o delegație numeroasă ungară, în frunte cu primul-ministru, a sosit la Moscova, cu puțin timp înainte (deci, nu întâmplător!) de deschiderea Conferinței de Pace de la Paris. O gafă diplomatică, într-un fel! Mărginire politică? Delegația se aștepta la o primire caldă, prietenească. „Reprezentanții unei țări învinse, numindu-se, aproape oficial, «ultimul satelit al lui Hitler», și, formal, până la încheierea păcii, se consideră încă «vrăjmașă»". La Moscova i-a așteptat o dezamăgire. Moscova, mai  exact Kremlinul, i-a întâmpinat cordial, cu larghețea ospitalității rusești. I-a uimit, îndeosebi, pe maghiari, întâlnirea cu I. V. Stalin, jucând, virtuos, rolul amical față de oaspeții săi, rolul stăpânului afabil și placid, într-o oarecare măsură, chiar al omului simplu și, poate, naiv. Generalismul a ascultat, binevoitor, doleanțele maghiarilor, din când în când întrerupea, cu scurte întrebări, cuvântul primului-ministru, privind, cointeresat, hărțile geografice pe care oaspeții le-au întins pe masa mare de lucru din cabinetul conducătorului. Stalin urmărea, cu atenție și interes, explicațiile și comentariile lor despre componenta etnică a populației teritoriilor discutate, prefăcându-se că el află, pentru prima dată, în viață, despre raporturile etnice complexe ale configurației granițelor Ungariei cu statele vecine! Timp de o săptămână, cât au durat întâlnirile, nici Stalin, nici Molotov, nici Dekanozov, participanți la discuții, n-au spus, însă, nimic care să poată fi interpretat ca poziție oficială a guvernului sovietic, în disputa teritorială maghiaro-română. Mai ales că I.V. Stalin întreba: „Sunt, oare, dovezi pentru pretențiile maghiare?". La cina de adio, în cinstea delegației maghiare, Stalin a rostit un toast alambicat (…) Delegația maghiară nu a primit un refuz direct de la Stalin, nici de la colaboratorii săi. Însă, Molotov și Dekanozov le-au recomandat ungurilor, „prietenește", ca, „în problemele teritoriale, să se adreseze, direct, României".

Într-un fel, problema „era tranșată la București, Moscova refuzând, categoric, să susțină doleanțele ungurilor". Dându-și seama ce se întâmplă, ungurii au început să umble, penibil, cu pâra: „România este vinovată, față de Uniunea Sovietică, doar România a luat, de la URSS, nu numai Basarabia, ci și Transnistria, ea a vrut să românizeze și Odessa" - clamau ei. Într-o scrisoare, trimisă de Horthy lui Stalin, acesta, cu acea știută nerușinare, după ce semnează „Cu sinceritate al Dv. Horthy", pârăște românii că au oprimat ungurii din Ardeal, dar nu suflă o vorbă despre atrocitățile de la Ip, Trăznea, Moisei, Sărmașu, Aita Seacă.

Conform documentului cu numărul 55 din arhive, se vehicula ideea, încă la 8 iunie 1944, că „Uniunea Sovietică ar putea ajunge la o înțelegere cu România, cu condiția ca aceasta să renunțe la Basarabia și Bucovina". Prezent la ședință, I.Z. Suriț a susținut transferarea Transilvaniei către România, schimbarea radicală a regimului din România și renunțarea României la Basarabia și Bucovina".

La 31 august 1944 „a sosit la Moscova delegația română, compusă din Pătrășcanu, Vișoianu și generalul Dămăceanu. Din păcate, la 8 aprilie 1946, la Moscova apărea informația privind susținerea, de către englezi și americani, a pretențiilor Ungariei asupra Transilvaniei.

La 6 martie 1945, guvernul Groza a ajuns la putere. La 9 martie 1945, I. V. Stalin a dat dispoziție lui R. I. Malinovski, ca să admită, în Transilvania de Nord, administrația noului guvern român. La 13 martie 1945, la Cluj, anulate fiind hotarele celui de-al doilea arbitraj de la Viena, s-a sărbătorit instaurarea administrației politice românești în Transilvania de Nord. Se spune că, în marea piață a Clujului, ar fi fost atunci un milion de români transilvăneni!

Acel gând al reconstituirii Ungariei Mari s-a spulberat definitiv, deși Ungaria, în ianuarie 1945, a semnat, la Moscova, Convenția de armistițiu. „La Convenția de Pace de la Paris, Uniunea Sovietică a susținut, în mod categoric, România, refuzând introducerea în proiectul tratativelor de pace cu România și Ungaria, rectificări ale granițelor, în favoarea Ungariei, bazate pe principiul etnic."

Documentele, provenind din arhivele rusești, deschise cu câțiva ani în urmă, considerate secrete, pentru prima dată publicate, provenind din fondurile V.M. Molotov și A. I. Vîșinski, referitoare la România și Ungaria, precum și materialele „Comisiei Litvinov", comentariile și introducerea la cartea „Problema transilvană. Disputele teritoriale maghiaro-române și URSS: 1940-1946. Documente", semnate de T.M. Islamov și Tatiana Pokivailova, sunt de o importanță covârșitoare pentru zbuciumata istorie a Transilvaniei! De remarcat că, „a doua zi după instaurarea guvernului Petru Groza, nordul Ardealului a fost transferat României", „însă a rămas o portiță deschisă, de care s-au agățat, mereu, delegațiile ungare". De reținut că, în referatul lui M. Litvinov (documentul 55) se menționează rolul important al organizației „Ardealul" și al Societății „Renașterea României", precum și cel pe care l-au avut Iuliu Maniu și Vaida-Voievod în lupta pentru retrocedarea Ardealului.

Documentul 77 cuprinde și detalii despre „răscoala" din 10 mai 1945, de la Sighet, încercări ale celor care doreau ca „Ardealul să intre, în calitate de membru, în Uniunea Sovietică".

 În ședința de la Londra, din 20 septembrie 1945, V. Molotov „declara lichidat arbitrajul de la Viena, iar toată Transilvania să fie cedată României, pentru că ea este compusă, în principal, din români. Acest fapt a fost acceptat, în anul 1920, de către guvernele SUA, Franței și Marii Britanii, prin semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (…) Guvernul sovietic este de acord cu ea" - încheia Molotov.

Materialele întregului volum privind Transilvania, în contextul rivalităților marilor puteri în Europa  de Est, din ajunul și la începutul perioadei celui de-Al Doilea Război Mondial (1940-1946), cuprinse în cartea „Din culisele luptelor pentru Ardeal" („Cum a rezolvat Moscova problema transilvană?", după materialele Comisiei M. M. Litvonov), sub semnătura autorilor T. M. Islamov, T. A. Pokivailova, Onufrie Vințeler, sunt deosebit de interesante și, în același timp, foarte importante pentru istoria Transilvaniei, pentru istoria României. Nu întâmplător vecinii noștri, unguri, le-au tradus integral!

 

Lasă un comentariu