Transportat sub escortă dintr-un lagăr în altul, după ce cunoscuse și caznele convoaielor comune, Alexandr Soljenițîn, cunoscutul scriitor rus și disident anticomunist, are revelația lucrurilor care poartă în ele o însemnătate reală. Știe ce înseamnă o călătorie de multe zile, în care aglomerația din vagoane face cu putință ca unii deținuți să nu atingă deloc podeaua, suspendați în aglomerarea umană. Știe ce înseamnă să primești, ca mic dejun și prânz același pește sărat, asezonat cu rații minuscule de apă, pentru a nu pierde vremea cu pauzele de mers la toaletă. Știe cum e să fii deposedat de deținuții de drept comun sau chiar de gardieni de orice bun care ar putea face diferența dintre viață și moarte în interiorul lagărului. Prin contrast, călătoria civilizată sub escortă îi pare a fi aproape o călătorie în libertate, deși la destinație îl așteaptă infernul. Pe băncile vechi din sala de așteptare, urechile îi prind frânturi din conversațiile călătorilor, cu o suită de lamentații drept laitmotiv, pe care experiența lui de deținut nu reușește să le mai metabolizeze. O soacră insuportabilă, un soț fugar, un vecin iritant care uită lumina aprinsă pe holul comun. Ceea ce protagoniștilor li se înfățișează ca veritabile acte de tragedie, lui Soljenițîn i se prezintă sub imaginea unor fleacuri, după ce experiența detenției îi revelează adevărata măsură a lucrurilor din univers. Să nu fii sfâșiat de foame sau de frig, să nu fii nevoit să lucrezi la minus 40 de grade Celsius, sub amenințarea glontelui sau a tăierii porției mizere de mâncare, să nu fii nevoit să vezi stivele de morți de pe Kolîma, care se îngroapă numai vara, când pământul se dezgheață suficient, să poți merge oriunde dorești fără escortă sunt tot atâtea motive de mulțumire. Iar Soljenițîn adaugă pe listă privilegiul suprem al celui liber: să poată fi înconjurat de cei dragi.
Abia atunci când își pierde viața, în tot firescul ei, fostul ofițer realizează câtă încărcătură de binecuvântare a existat, neștiută, în ea.
