România s-a plasat constant de-a lungul secolului XIX în ultimul eșalon al țărilor europene. Mai mult, în ciuda realizărilor și a unei ușoare recuperări parțiale în anii 1900-1913 (datorate în mare măsură avântului industriei petroliere de la începutul secolului XX, determinat la rândul său de afluxul apreciabil de investiții străine în acest sector după adoptarea Legii Minelor din 1895), decalajul relativ al României față de media europeană s-a agravat, raportul fiind 1:1,6 la 1800; 1:2,83 în 1860 și 1:3,46 în 1913.
Slaba dezvoltare industrială a determinat și incapacitatea industriei românești de dinainte de 1913 de a deveni un factor major de urbanizare ceea ce a făcut ca lumea satelor să rămână într-un raport de defazare cu modernizarea și civilizarea sa.
În general, se consideră că factorii decisivi pentru înscrierea economiilor secolului XIX pe o cale a progresului și a modernizării sunt: gradul de distribuție a resurselor/veniturilor în societate încă de la începutul dezvoltării pieței externe și a activităților de export; nivelul de competență a capitalului uman; capacitatea de a realiza o mutație la nivelul raporturilor de putere; capacitatea de a lua autonom decizii de politică economică.
Chiar și numai enumerarea acestor factori este suficientă pentru a înțelege de ce România nu a putut valorifica boomul agricol și, mai apoi, cel petrolier și a rămas relativ subdezvoltată economic în context european.
Condițiile considerate decisive au lipsit României în secolul XIX, și doar capacitatea de a lua autonom măsuri de politică economică a fost dobândită într-o oarecare măsură la mijlocul anilor 1880, când s-a trecut la protecționism (de altfel, o măsură greșită în condițiile de atunci ale țării). În schimb, structura polarizată, nivelul mediocru de competențe și sistemul politic dominat de marii proprietari de pământ a rămas predominant până la primul război mondial.
Structurile economico-sociale existente în secolul XIX și, mai ales, nivelurile inițiale ale productivității agricole și ale capitalului uman, precum și determinările geo-politice au împiedicat România să profite cu adevărat de conjunctura agricolă din anii 1820-1873. Pe de altă parte, politicile promovate de elite au fost departe de nevoile reale ale dezvoltării economice, prea puțin productivi suntem în ridicarea eficienței activității economice, diversificarea structurii economice și ridicarea nivelului de educație și de competențe ale populației. Astfel, șansa unei cotituri pozitive în dezvoltare a fost ratată în anii 1860 și 1870, când s-ar fi putut impune o structură socială mai favorabilă dezvoltării și când, încă s-ar mai fi putut diversifica fără prea mari costuri sociale baza economică a țării.
Ulterior, scăderea prețurilor agricole a micșorat marjele de manevră, iar accentuarea profilului cerealier al țării și pauperizarea unei mari părți a țărănimii a împins economia spre o dezvoltare distorsionată, de tip periferic.
Redresarea conjuncturii externe și avântul economic în anii 1900-1914 au venit prea târziu, într-un moment când epuizarea resurselor de creștere agricolă, presiunea demografică și tensiunile sociale făceau ca orice restructurare economico-socială să antreneze costuri mari și să genereze importante rezistențe.
În concluzie, determinările istorice acumulate în timp au avut un rol decisiv pentru menținerea României la periferia economică a Europei, pe de altă parte, însă, elitele politice au perceput cu mare întârziere și în mod cu totul parțial problemele economice reale ale țării, iar politicile promovate de ele au fost de cele mai multe ori tardive și ineficiente.
(va urma)
