„Eu voi merge, domnule căpitan!"

Cu mulți ani în urmă, o corabie părăsea portul din Liverpool. După câteva zile, pe mare s-a stârnit o furtună. Valurile izbeau cu putere și, deși echipajul reușea să arunce apa de pe punte, vasul începea să se scufunde. În zadar scurtau orizontul spre a zări o corabie care să-i ajute. Atunci, căpitanul i-a adunat pe toți pe punte și, cu durere în glas, le-a spus: „Se pare că avem o gaură în peretele corabiei și pompele nu mai pot funcționa cum trebuie. Apa intră încet, dar depășește eforturile noastre de a o scoate. Viața noastră e în pericol. Există o cale de salvare, dar n-am îndrăznit până acum să v-o fac cunoscută. Gaura se pare că nu este prea largă, câțiva centimetri, cât mâna unui om…" Căpitanul făcu o pauză: „Dacă vreunul dintre voi ar coborî în apăși ar astupa gaura… poate el și-ar pierde viața, dar îi poate salva pe toți ceilalți. Este vreun voluntar?". După un moment de tăcere, un tânăr păși în față. „Eu voi merge domnule căpitan!", spuse el. conștient că își pronunțase sentința la moarte. „Tu?", strigă căpitanul și fața i se făcu albă ca varul. Tânărul răspunse cu hotărâre: „Da, eu!". În acele momente, în mijlocul furtunii, stăteau față în față căpitanul și marinarul, bătrânul și tânărul, tatăl și fiul… Lacrimi se iviră în ochii căpitanului, se îndreptă de spate, scoase șapca și îmbrățișându-l, îi spuse: „Fiul meu, fiul meu… Dacă aceasta este hotărârea ta, du-te și Dumnezeu să fie cu tine!". Cu toții l-au urmărit pe tânăr cum se aruncă în apa adâncă. Câteva ore mai târziu corabia a ajuns în siguranță în port și bătrânul căpitan a scos din apă trupul neînsuflețit al fiului său.

Lasă un comentariu