În afurisita vreme a acestui prezent, vreme a disperărilor de tot felul, a celor culturale, mai ales, când blestemul dezunirii românești face ravagii, de sus, din fruntea țării, până jos, la talpa țării, o poezie ne poate umple de lumini, încredere, speranță, bucurii ale clipei.
O face, într-un fel, și bine, și convingător, prin poezia din cartea „Nu ne mai vrea pământul", poeta Emilia Amariei, ființă încercată, pe care zgomotul și furia lumii poetice de azi nu au interesat-o, reușind să fie „o poetă chiar și atunci când - cum spune Nicolae Băciuț, în prefața „Timpul poeziei" - poezia ei a fost tăcere". O poezie „cu bucuriile ei, cu suferințele ei, cu deznădejdile și credința ei, cu așteptările, cu renunțările, cu iubirile ei, cu revoltele ei", cum singură glăsuiește chiar poeta. Deoarece, poezia înseamnă viață. Dar și tăcere.
Născută la Borca, acolo pe meleagurile moldave ale lui Creangă, ale înălțimilor numite Eminescu, Sadoveanu, Porumbescu, Enescu, Emilia Amariei a simțit mereu că „Dumnezeu este iubire", a scris, a cântat muzică populară, a luat drumul străinătății, al pribegiei din pământul natal al moșilor și strămoșilor, cu umilințele și durerile unor timpuri nedorite, cu întoarceri de multe ori mai mult triste, doar pe locuri ale amintirilor: „Deschide, tată, poarta, eu am venit acasă/ Și-un lacăt, pus cu lanțuri, să intru, nu mă lasă,/ Deschide, mamă, ușa, am înghețat de frig!/ Nu mă aude nimeni? Nu auziți cum strig?//…// Cu mâinile-nghețate pe clanța-nțepenită,/ Mă podidește plânsul. Aștept încremenită. / Nu pot să tai din mine copilul ce odată,/ Avea pe-aici o mamă, avea pe-aici un tată" („Deschide, tată, poarta!...").
O poezie - gând sub steaua luminii, o poezie a existenței nescutite, uneori, de zbuciumul ei, de starea de singurătate, în vecinătatea celei de grație și a secundei de inspirație, în acea relație a eului, a poetului cu lumea: „Nu aș schimba căsuța dintre dealuri / Cu cel mai scump palat de pe pământ, / Ulicica de pământ pentru cristaluri, / Nici lingura de lemn cu cea de-argint. //…// Nu te-aș da lacrimă, pentru surâsul / Cu iz comercial, contrafăcut. / Decât un fals, prefer mai bine plânsul / În bucurie sfântă prefăcut. //…// Nu aș schimba nimic pentru averea / Ce fură viața celor ce-o dețin. / În simplitate îmi găsesc puterea, / Și dragostea, și traiul cel deplin". („Nu aș schimba nimic").
Încă o dovadă-i poezia Emiliei Amariei, că poetul și armonia trebuie să facă parte din această lume, din acel perimetru al kalokagathiei, înșirând vertebrele lirice de aur, cu acea privire de dincolo de lucruri, de întâmplări, de trăiri, unde, citind, retras, poezie, se află acel misterios neîmblânzit suflet: „Plouă între noi și lumea / Se scufundă-n somn adânc, / Ploaie neagră, ploaie deasă, / Ploaia ochilor ce plâng. // Să nu vii. Păcat de iarbă, / Florile de mai s-au dus / Și prin ramuri bate vântul / Din apus până-n apus. // Se întorc în sine toate, / Într-un veșnic circuit. / Suferă acut pământul, / Prea bolnav, prea neiubit." („Plouă…").
Cartea „Nu ne mai vrea pământul", a Emiliei Amariei, este o carte a adunării sevelor poetice. Este un fel de a zbura. Un fel de a cânta. Un fel de a plânge. Dar și acel „mers pe lama ascuțită a cuțitului" - după expresia lui Vîsoțki -, dar și o cântare a pătimirii personale, cu adânci sentimente și semnificații. O poezie pentru prezent, dar chiar și pentru „o zi ce mâine nu va fi". Stăpână în împărăția imaginației fecunde, din acel rai al cuvintelor, Emilia Amariei simte acel freamăt al pământului, alături de acea veșnică frumusețe a fluturilor eterni, existând pe un pământ potrivnic, un pământ care nu ne mai vrea: „Nu ne mai vrea pământul pașii reci, / Picior desculț demult visează câmpul, / Pe tocuri cui se mișcă inimi reci / Și-n „Diplomat" își duc bărbații gândul. //…// Ne râde moartea-n față după plac, / Judecătorii n-au nicio sentință. / Te văd zdrobit, sărman sfârșit de veac, / Dar nu de arme, ci de umilință! //…// Voi menestreli și-ai poeziei soli, / Aprindeți struna, pana, să renască / Pământul, de la pol până la pol / Și toată răsuflarea omenească." („Nu ne mai vrea pământul")
Poezia Emiliei Amariei poate fi o icoană a unui sfânt, a firului de iarbă, a unui răsărit sau apus de soare, a unei deznădejdi, a unei speranțe. Numai noi, poeții, zânatecii vremurilor, putem trăi și ști acel labirint al trăirilor afective, acolo unde toate sporesc în percepția mentală a înălțării sub steaua frumosului:
„Lăsați-mă cu toții, în câmpul fără floare, / Să pot să-mi vărs ființa plăpândă în pământ, / Să mă sărute vântul și razele de soare,/ Să tac. Să tacă toate. S-aud gânduri tăcând./ Să fie o tăcere de plumb și de aramă./ Să împietrească norii pe cerul răvășit,/ Oprească-se odată a omenirii dramă!/ Înțepenească timpul. Rămână-nțepenit" („Lăsați-mă"); „Caii vin dintr-o lumină,/ Din tărâmul altei sfere,/ În galopul lor se-mbină/ Gingășie și putere// Caii mai păstrează vie/ O frântură de poveste/ Despre o copilărie,/ Care-a fost și nu mai este.// Ieri trăia în herghelie,/ Astăzi pare ireal,/ Traiul fericit să-i fie/ Cui mai ține câte-un cal!" („Caii").
O poezie a stării ființei ca necesitate, prin care se aud chiar tăcerile din vecernii, mereu amintindu-ne că avem un pământ - România, un pământ - Transilvania, de care noi, fiii, poeții, mereu trebuie să avem grijă, mai ales în momentele neliniștii: „Eu te știam, române, din ce spuneau bătrânii,/ Te cunoșteam cum bine istoria a scris:/ Ca să îți aperi plaiul, ai înfruntat păgânii/ Și ai plătit cu sânge să nu devii proscris.// Eu te știam, române, când maica Românie/ Rodea, în lanțuri, spice cu boabe mari de grâu,/ Când hora românească, din munți până-n câmpie/ Porneau feciori și fete cu busuioc la brâu" („Unde ești, Românie?"); „Se mai trăiește, încă, prin munții României,/ Mai ninge lin, tot ninge pe plaiul românesc,/ Încă există viața și taina bucuriei./ Mi-e dor de tine, țară, mi-e dor să mai trăiesc.// Aș vrea să te cutreier, tot respirând pădurea,/ Și oile-nsetate la apă să le mân,/ S-aud cum taie lemne, tot satul, cu securea,/ Să duc flămândei turme câte un braț de fân.// Întotdeauna, colțul de rai lăsat acasă/ Mă va chema din lume cu tainice strigări,/ Căci n-am găsit niciunde vreo țară mai frumoasă/ Și niciun plai ca plaiul iubitei mele țări" („Dor de țară"). „Cu sufletul eu sunt, mereu acasă,/ În țara mea de doinăși de dor./ Acolo veșnicia-i mai frumoasă,/ De-acolo vin și-acolo vreau să mor" („Acasă veșnicia-i mai frumoasă").O carte a mișcării versului, pentru înălțarea trăirilor, în acel altar al ideilor, dar și gândul la cea pururi, sfântăși frumoasă limbă românească; totul privit prin acea lentilă selectivă: „Azi mă deschid ca nuferii pe lacuri,/ Să împlinesc decorul ancestral/ Al sufletelor ce-nfloresc de veacuri,/ Chiar dacă viața-i un continuu val.// Sunt verde, ca pădurea nesfârșită,/ Multicoloră, ca un câmp de flori,/ Albastră, ca și marea liniștită,/ Sunt liniștea de dincolo de nori.// Am renăscut din propria-mi durere,/ Ca pasărea înalț triluri spre cer,/ Zburând înspre străine emisfere,/ Cenușa mi-o împrăștii în eter.// Azi simt iar bucuria cum vibrează/ În univers, armonizând deplin,/ Sufletul meu cum se înaripează/ Și, înspre stele, se înalță lin" („Iubire infinită-mi este versul").
Emilia Amariei, prin poezia ei, e un cântec în tot ce este! Pentru că poeta face parte, cu imaginația și talentul aparte, din „grupa de sânge a poeziei". O poezie, e adevărat, plină de răni, dar, atât de convingătoare prin acel ceva care confirmăun adevăr: chemarea și talentul! Totul, prin acel parfum personal al poeziei, prin acea consecvență valorică a versului.
Să fie într-un ceas bun!
