Casa părintească nu se vinde, dar e mereu călcată de hoți

Noi, cei născuți la țară și apoi trăitori la oraș, ne încumetăm cu greu să ne despărțim de casa părintească. Și mai ales să o dăm pe nimic, știind ce valoare sentimentală are ea și ce sacrificii au făcut părinții noștri pentru a o ridica, sacrificii care s-au răsfrânt și asupra vieții noastre la vremea aceea, îndurând, alături de ei, multe restriști.

Așadar, în ciuda vremurilor de azi, ținem de ea cu dinții, și chiar dacă nu ne asigură confortul de la oraș, descindem cu drag în universul ei, ori de câte ori avem posibilitatea, pentru că ea este în același timp depozitarul copilăriei noastre, a celor mai frumoase visuri și amintiri. Un fel de întoarcere la obârșie care te revigorează fizic și psihic, tonificându-ți, chiar și pe o perioadă mai scurtă întreaga trăire,

dându-ți putere pentru a face mai bine față greutăților vieții. Aceasta, în ciuda faptului că pe an ce trece și ea dă semne de oboseală, de îmbătrânire, urmând ca și noi, implacabilul curs al vieții.

Toate ar fi bune și frumoase, dacă aceste case, cândva, pline de forfotă și de viață, devenite prin forța naturii case de vacanță sau de odihnă la sfârșit de săptămână, n-ar fi călcate prea adesea de hoți, care, din păcate, mai ales prin satele noastre prea își fac veacul. E suficient să deschizi o discuție pe această temă cu sătenii locului, spunându-le păsul, că ei vin cu o istorie întreagă a faptelor ce li se întâmplă frecvent în acest sens. Un fenomen în fața căruia ei devin neputincioși, ca de altfel și organele de ordine, care par pur și simplu copleșite și depășite de evenimente.

Din aceste motive, știute și neștiute, de fiecare dată când te îndrepți spre locul copilăriei, spre casa părintească, cu toată bucuria care începe să ți se adune în suflet, într-un colț al acestuia nu poate să nu mijească această temere, ca nu cumva ajuns acasă să dai peste altceva decât la ce te aștepți.

Vorbind despre casa părintească a soției, aflată într-un județ limitrof, în cei 15 ani de singurătate a fost călcată de hoți de vreo cinci-șase ori. S-a furat tot ce se putea fura, de la sape, furci, coase și greble, la minunata sobă de gătit „Vesta", pe plita și în cuptorul căreia se gătea gustoasa mâncare și unde toamna se pregăteau conservele cămării. De fiecare dată poliția a recurs la cercetări, s-au întocmit dosare, dar fără nici un rezultat, cu o singură excepție. În cazul sobei a fost condamnat un puști de 16 ani, care, zău, nici azi nu-mi pot explica cum a putut, de unul singur, să înfulece și să scoată din casă un ditamai mastodont.

Nu mai ținem minte a câta spargere a fost cea descoperită sâmbătă, 19 august, în urma deplasării pentru sfârșitul de săptămână și adunarea roadelor din grădina de legume. În fața evenimentului ne-am făcut datoria de cetățeni, adică am anunțat poliția, pentru luarea la cunoștință, care la rândul ei a solicitat sprijinul criminalistului. A venit și acesta, și-a îmbrăcat costumul lui de „astronaut", de un alb impecabil, și după ce și-a deșertat ustensilele din enigmatica lui geantă a trecut la căutarea amprentelor. Primul obiect cercetat a fost geamul de la terasă pe care a intrat hoțul, presărând pe întreaga lui suprafață și în zonă un praf negricios, după care a început ritualul căutării. După finalizarea de aici a trecut în prima încăpere, adică în bucătărie, o încăpere mare, pulverizând peste tot același ingredient numai că aici era vorba de un spațiu locuibil, cu masă, canapele, dulapuri, cești, pahare, linguri, farfurii, cu covoare, preșuri, cuverturi și lenjerie, cu podele impecabile, peste care s-a așternut această funingine, care nefiind praf, ci negru de fum, s-a îmbibat în fibra fiecărui obiect, lemnul natur fiind cel mai afectat. Chimistă fiind și știind despre ce este vorba, soția i-a interzis să continue cercetarea, pentru că altfel această casă complet plină de negru de fum ar fi devenit nelocuibilă. Și așa, la readucerea la normal a spațiului contaminat au fost nevoie de un șmotru de două zile, de nervi cu nemiluita, de bani cheltuiți pentru că este greu ca astăzi să găsești pe cineva dispus să spele podele, pentru a readuce totul, cât de cât, la normal, la care se adaugă ducerea la curățătorie a covoarelor și cuverturilor afectate.

Acum, când am trecut prin aceste experiențe nedorite, ne întrebăm dacă am făcut bine sau nu, anunțând cazul la poliție. Pentru că, răul pe care ni l-a făcut, cel cu funinginea, a fost mult mai mare decât cel al hoțului, care s-a mulțumit, în lipsă de altceva, cu câteva ustensile și unelte, și de pe urma căruia ar fi fost necesară doar punerea lucrurilor răvășite la loc, aspirarea casei și repararea geamului, operațiuni care ar fi durat doar câteva ore. Nu îndemnăm pe nimeni să treacă cu vederea faptele hoților, dar cerem acestor criminaliști, a căror stăruință o apreciem, mai mult respect față de avutul păgubitului. De asemenea, ne miră faptul că în secolul 21, Poliția Română mai folosește această substanță atât de nocivă și de greu de înlăturat de pe obiecte, care pe vremuri se producea la Copșa Mică, și care acum, probabil, se importă. De altfel, depistarea infractorilor prin metoda amprentelor ni se pare un fel de a căuta acul în carul cu fân, pentru că, azi, cine mai dă lovituri și face spargeri fără mănuși, cu excepția unor ageamii turmentați sau cărora le cade prada în drum. Cu toată această zdroabă, despre depistarea hoțului, care precis se află pe aproape, slabe speranțe!

Dar iată că o nenorocire nu vine niciodată singură. Nu terminasem bine extenuanta treabă de a curăța spațiul afectat, că la poartă ne strigă insistent un cetățean, un fel de înaintemergător, (la 50 de metri se afla parcată o mașină cu alți trei gealați), care, ploaie fiind, ne atrage atenția că într-un colț al acoperișului streșina curge, oferindu-se contra unei sume rezonabile, curățirea scocurilor și înlăturarea orificiului. Povestea e mai veche și doar de ea nu mai aveam nevoie. După primul refuz suntem din nou solicitați la poartă, arătându-ne că unul din colegi și-a și desfășurat scara pentru a curăța scocurile și operația va dura puțin și va fi foarte ieftină. Văzându-ne de-a dreptul agresați, am apelat la Poliție, care ne-a sfătuit să-i alungăm, dar până ce am dialogat noi, o parte din scocurile noastre, din tabla de calitate, au și fost date jos, trecându-se la înlocuirea lor. În fața acestui asalt, ne-am văzut pur și simplu depășiți, pentru că din momentul în care o parte din streșini au fost date jos nu mai puteam să-i alungăm. Au început dialoguri dure, dar în sprijinul lor au venit și ceilalți doi, specialiști în „duhul blândeții", pacifiști, psihologi bine instruiți, care ne asigură că lucrarea va dura puțin și va costa o nimica toată. Nu ne-am făcut iluzii în acest sens, dar nu puteam admite nici în ruptul capului această umilire, acest asalt agresiv de a intra pe proprietatea ta, de a te obliga la o lucrare pe care n-ai dorit-o, nu ți-ai planificat-o și care, la urma urmei nici nu era necesară.

A venit, în sfârșit, momentul decontului. Pentru cei 18 ml de ciotorne schimbate ne-au cerut 1.800 de lei, adică 18 milioane lei vechi. O sumă exorbitantă și doar pronunțarea ei te face să explodezi. Adică de la 80 de lei cât au cerut pentru curățirea scocurilor și astuparea unei găuri, au ajuns la o sumă de 22 de ori mai mare. Bineînțeles că nu aveam de gând să le onorez această sumă, pe care nici nu o aveam, dar nici nu puteam să nu-i plătesc. La negocieri, din mielușei s-au transformat în hiene. Experți în minciuni și răstălmăciri au mers atât de departe încât insinuau că, la urma urmei, noi i-am rugat să facă lucrarea. După parlamentări extenuante și amenințări cu poliția am ajuns la suma de 800 de lei, bani pe care, acești indivizi ni i-au smuls pur și simplu din buzunar. O adevărată hoție mascată. Dați afară cu mătura, unul dintre ei ne replică: „Noi nu suntem milogi, domnule, noi muncim cinstit, nu furăm, și ne plimbăm cu merțane, nu ca dumneavoatră."

Văzându-i ieșiți pe poartă și îmbarcați în autoturismul lor de lucru, BN 21 TUB, pe care l-am văzut circulând și prin Târgu-Mureș, din care ne-au salutat ironic, ne-am făcut pur și simplu cruce, trezindu-ne parcă dintr-un adânc coșmar.

Reflectând la ceea ce ni s-a întâmplat, în aceste câteva zile de așa-zis week-end, așa, pe nepusă masă, ne gândim la ceea ce se întâmplă curent prin satele noastre, la ce riscuri și agresiuni se expun sătenii noștri, sortiți să înfrunte cu mâna goală, fără sprijin și speranță, vicisitudini de tot felul, urmare a instalării unui climat de viață infracțional, într-o societate debusolată de atâta vreme, chiar falimentară, și pe care nimeni nu pare a-l mai stăpâni, darămite a-l combate. Oare Jandarmeria, Poliția, Justiția n-au nimic de spus în această privință în afară de a ridica din umeri?

 

 

Lasă un comentariu