BANII ROMÂNIEI (XI) BANII STATULUI CAPTURAT

Veșnicul „nu sunt bani" este și o consecință a crizei structurii economice dar și o consecință a structurii societății, a clasei politice dar și a mediului de afaceri, a criteriilor valorice dar și a coeziunii naționale, a educației dar și a culturii naționale.

De mai bine de două decenii, guvernele României n-au avut timp să se ocupe de România, fiind prea ocupate cu diferite reforme.

Astfel, s-a făcut reforma educației dar numărul de analfabeți a crescut, s-a făcut reforma sănătății dar spitalelor Ie lipsesc medicamentele, s-a făcut reforma economică dar nu avem infrastructură.

Guvernarea prin politica formei fără fond a caracterizat activitatea tuturor guvernelor de după 1990 chiar dacă, nu de puține ori, au existat bune intenții, voință politică și profesionalism.

De ce a fost așa?

Poate nu ar fi lipsit de interes să analizăm ultimii douăzeci de ani ai evoluției noastre nu numai din punctul de vedere al propriilor noastre probleme, ci și din cel al problemelor altora.

Ceea ce am numit „tranziția la economia de piață" a fost, după părerea noastră, un proces de „defrișare economică" a fostelor țări comuniste din Europa Centrală și de Est.

În perioada anilor 1990 toate aceste țări aveau grave probleme economice exprimate chiar în apariția unor stări de penurie alimentară sau energetică.

Probleme aveau însă și puternicele economii occidentale. Nu erau nici pe departe probleme de penurie, ci probleme de inadecvare la noile rigori pe care le impunea competiția pe piața globalizată. Economiile occidentale aveau urgentă nevoie de două elemente pentru a rezista competiției globale: reducerea costurilor de producție concomitent cu suplimentarea cererii. Primul element se putea obține prin reducerea ponderii costului forței de muncă în structura totală a costului, cel de-al doilea prin mărirea extensivă a capacității de absorbție a pieței de desfacere.

Cea mai simplă cale de realizare a acestor cerințe, pe care le impunea valorificarea capitalului în noile condiții ale globalizării, a fost considerată delocalizarea, adică mutarea producției în zone caracterizate prin piețe emergente și valoare mai scăzută a forței de muncă. Evident, ideală, din acest punct de vedere, era zona fostelor țări comuniste care se afla nu numai într-o poziție geo-politică favorabilă, ci și într-un real decalaj de dezvoltare față de occident.

Poziția și decalajul nu erau însă suficiente pentru transformarea acestei zone într-o oportunitate providențială de ridicare a eficienței valorificării capitalului. Erau necesare și acțiuni de „pregătire" a delocalizării, care presupuneau aducerea acestei zone la un nivel suficient de permeabilizare și permisivitate, pentru pătrunderea fără probleme a respectivului capital.

„Pregătirea" a constat în curățirea economiilor fostelor țări comuniste de orice element care ar fi putut concura pătrunderea și consolidarea capitalului străin. În pofida decalajului de tehnologie și productivitate, aceste țări ar fi putut avea totuși vocație concurențială pe segmente de piață ale unor produse tradiționale. Nu era exclusă nici posibilitatea creșterii rapide a capacității concurențiale, prin simpla trecerea la un alt tip de management, prin renunțarea la rigiditatea planificării centralizate.

Într-o perspectivă mai îndepărtată, se dorea și întârzierea cât mai mult posibil a dezvoltării capitalului autohton din aceste țări, ceea ce ar fi condus, de asemenea, la concurarea capitalului străin.

Schema de lucru pentru această pregătire s-a numit „terapie de șoc" și a fost elaborată ex catedra, special pentru țările central și est europene, de către profesorul american Jeffrey Sachs, a cărui singură experiență în conceperea unor reforme de asemenea amploare se baza pe un stagiu efectuat în Bolivia.

(va urma)

Lasă un comentariu