Și cei maturi au nevoie de povești. Mai ales dacă știu să învețe din ele ceva… Ascultați deci:
Trăia odată un om. Simplu, prin nimic deosebit, dar cu un mare neajuns: era foarte morocănos. Toată ziua îi căuta nod în papură bietei sale soții, ba mai și striga la ea. Într-o zi, iată că a pregătit soția ciorba pentru prânz și l-a cheamat pe bărbat la masă, iar el i-a răspus:
- Ia mai lasă-mă cu ciorba ta! Nu vezi că sunt ocupat! Iar el stătea la fereastră și privea pe furiș la vecinul său. Că vecinul ba uda grădina, că nu prea se milostivea Dumnezeu cu ploaie, ba adăpa și hrănea animalele și nu avea bietul om vreme să stea degeaba. După un timp își amintește omul nostru de ciorbă dar, ca să vezi, s-a răcit între timp și cine poate fi de vină? Și din nou se răstește la soția sa:
- Ce fel de soție mai ești și tu? Toate nevestele ca nevestele, dar tu una, nu ești bună de nimic! Și aruncă ciorba rece peste geam. Apoi, așa flămând, se culcă. Iar femeia între timp spală, cârpește, gătește copiii de culcare. Singură doar! Și se ruga pentru soț și ascundea o lacrimă amară ce i se strecura printre gene.
Așa au trăit ei împreună, douăzeci și ceva de ani. Și, deși nu erau bătrâni, o boală grea a doborât-o pe soție - iar pe soț - caracterul său insuportabil. Biata femeie deși bolnavă, nu se așeza nicio clipă, încercând să le facă pe toate cât mai bine. Însă bărbatul tot nemulțumit era.
Într-o zi, soția s-a stins din viață. A plâns un pic gospodarul nostru, și-a mai jelit soarta, dar se mângâia zicând: n-ai ce face, casa are nevoie de femeie. Copiii au crescut, și-au părăsit casa părintească, iar bărbatul nu prea obișnuit cu munca, nu făcea față treburilor gospodăriei. Și a hotărât pe dată, să-și ia o soție tânără și frumoasă, pentru ca vecinul să-l poată invidia și pe el. Și-a găsit o femeie pe placul lui, care văzând „zestrea" viitorului soț, a și hotărât să accepte. Că unde mai găsești în ziua de azi unul, nu prea tânăr, dar cu casă și cu tot ce trebuie pe lângă ea?
Și iată că au venit pentru omul nostru timpuri grele. Soția tânără și frumoasă, dar și mereu nemulțumită! Toată ziua nu-l scăpa din ocară pe bietul om, iar uneori îl mai și lovea. Bărbatul și-a pierdut somnul, iar de la treburile casei nu i se mai dezdoia spatele! Ba fă-i soției o supă proaspătă, ba spală și nu uita să uzi grădina. Nu avea bietul om niciun minut pentru odihnă. Iar soția tot mereu îi zicea:
- Măi bărbate, străduie-te, muncește, că de nu, plec la vecinul, că are și grădină mai mare, și animale mai multe! Și de frică să nu-și piardă soția tânără, se străduia omul fără a mai cârti. Dar, într-o bună zi, oboseala și boala l-au doborât la pat. Soția nemulțumită, dorindu-i însănătoșire grabnică, a plecat pe o săptămână în vizită la o prietenă de-a sa. Stătea omul culcat în pat și nici un pahar cu apă n-avea cine-i aduce. Iată acum, a început să-și aducă aminte de prima sa soție, ca să vezi ce femeie frumoasă a fost, toate i le ierta, întotdeauna se ruga pentru el și a avut și grijă de el până la ultima suflare. Și a început a plânge cu amar, deși înțelegea că nu mai putea întoarce trecutul și nici nu-și mai putea îmbrățișa soția și nici să-i ceară iertare pentru toate câte i-a făcut, nu mai putea.
Așa a adormit omul, scăldat în lacrimi. Și a visat un vis minunat. Se părea că mergea el pe o cărăruie strâmtă și neapărat avea nevoie să ajungă la casa sa, dar pentru asta trebuia să treacă o prăpastie. Nu mai avea nici puteri și simțea că nu mai poate continua drumul. Vede la un moment dat, că de undeva de sus, apare chipul fostei sale soții. Aceasta își scoase năframa din cap și o așternu peste prăpastie și imediat aceasta se transformă într-un pod, peste care putea trece. Soția îl privea cu drag și continua să se roage de acolo de sus, pentru el. Și s-a trezit omul nostru din somn și pe masă a găsit o scrisoare de la tânara sa soție: «Rămâi cu drag omule, eu mi-am găsit dragostea adevărată!» A răsuflat bărbatul ușurat și a început să se pregătească de mers la Biserică. Și, numai de unde i-au revenit dintr-o dată puterile!
