Orice neam are dreptul lui sfânt la memorie! Un drept consfințit de suferințele, de trecutul, de luptele, de disperările, de speranțele lui! Neamul românesc se situează printre popoarele cu acest drept, scris în pagina de istorie a zbuciumatei lui existențe, încă din acel punct al nașterii sale, al începuturilor de la Sarmizegetusa până azi. Un neam cu șirul lui de suferințe, de nădejdi, de încercări, de rare bucurii și puține satisfacții față de tributul lui de dureri și de sânge în cei peste două mii de ani.
În lumina adevărului unei întoarceri în timp, în memoria acelor vremuri duse, gândul nostru ajunge, Dumnezeu dându-ne tărie și îndemn, la înaintașii Burebista, Decebal, Gelu, Glad, Menumorut. La cererea trimisului regelui Arpad, obrăznicie de netolerat, viteazul voievod Menumorut, cu acea demnitate românească, îi răspundea: „Noi, nici din dragoste, nici de frică, nu dăm, din pământul nostru, nici măcar o palmă!". Dovadă că din stejar, stejar răsare, precum și bravii bărbați ai Neamului!
În pofida unei sfidări trufașe, ungurești, prin timp, primul unificator al pământurilor românești, la 1600, Mihai Viteazul, și-a câștigat, din partea românilor, acel drept veșnic la pomenire și la memorie, în fața căruia pigmeii rămân tot pigmei. „Ahile al românilor", cum era numit, personalitate de excepție, cu legături și influențe la curțile europene din Madrid, Praga, Viena, Veneția, Roma, „stâlp al întregii creștinătăți", și-a dobândit, și el, sfântul drept la memorie. Domn al Țării Românești, al Ardealului și al întregii Țări a Moldovei", Mihai Viteazul este o întruchipare a idealului tuturor românilor. Fiul lui Pătrașcu Vodă cel Bun și al doamnei Teodora, a luptat la Hârșova, la Giurgiu, la Rusciuc, la Brăila, la Putinei, la Stănești, la Șerpătești, la Călugăreni, la Vidin, la Cladova, la Șelimbăr, la Hotin, la Guruslău, pentru apărarea ființei naționale, pentru unitatea de neam și de limbă, pentru păstrarea credinței strămoșești. Asemenea marilor bărbați ai neamului, pentru meritele lui militare și diplomatice, este așezat alături de Burebista, Decebal, Traian, Ștefan cel Mare și Sfânt, Mircea cel Bătrân, Ioan Corvin, Vlad Țepeș, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, de Moise, Alexandru cel Mare, Hector, Hanibal… Făuritorul primei Uniri a celor trei țări românești surori, intra, triumfal, la 1 noiembrie 1599, în Alba Iulia, „cel mai vestit și mai mare din voievozii românilor", hotărât strateg, diplomat iscusit, înfăptuitor al primului ideal de unire, împlinind, pentru un timp, acel țel al Marelui Vis, cu gândul la acel plan al lui Petru Rareș pentru restaurarea Vechii Dacii. Mihai Viteazul considera toate aceste teritorii pământ strămoșesc. Pentru moment, visul milenar a fost frânt, la 9 august 1601, când, prin trădare, cădea capul Viteazului Mihai, la ordinul generalului austriac Basta, în urma uneltirilor, invidiei și urii cele celor care nu puteau suporta strălucirea principelui. „Și căzu corpul cel frumos, ca un capaciu - scria cronicarul - , fără ca bărbatul Mihai să apuce să scoată sabia cea iute în mâna lui cea de viteaz." În mare taină, capul lui este luat și dus la Mânăstirea Dealu, corpul fiindu-i îngropat în pământul Câmpiei Turzii, mormânt pe care dușmanii neamului nostru, necreștini, nu s-au sfiit să scrie cuvinte de ocară. O rușine înlăturată abia după 1 Decembrie 1918, de femeile românce, care au așezat acolo o cruce, iar la 8 mai 1977, aici a fost înălțat un monument din marmură și piatră. Însă întrebarea marelui poet Adrian Păunescu stăruie: „Totuși, unde-au fost românii, / Când tăiară pe Viteazul?". În inimile noastre, Viteazul rămâne veșnic, însoțit de dreptul lui sfânt la memorie!
Trăitor în Golgota Transilvaniei, Avram Iancu, comandant de oaste, la 1848-1849, la doar 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor, cel ducându-și somnul de veci în mormântul de la Țebea, aproape de gorunul înaintașului Horea, este un alt viteaz trăitor aici, în Grădina Maicii Domnului. În neuitarea durerilor neamului se înscrie, glorios, și numele lui, erou în Revoluția de la 1848. Crăișorul, tribun al moților și al românilor ardeleni, a fost un erou cu contur de legendă. Personaj principal în realitatea dură a timpului, adresându-se celor care au generat contradicțiile care i-au dus pe români și unguri pe baricade diferite, spunea: „Nu vrem a dezonora caracterul întregii nobilimi maghiare. Nu. De aceasta să ne ferească Dumnezeul popoarelor!".
Într-un fel, era un avertisment dat sfidătoarei, arogantei, cinicei nobilimi ungare, care nu a ținut cont de aceste cuvinte. Istoria zbuciumatului și, din păcate, prea mult încercatului nostru neam, dovedește ce a urmat. Să ne amintim cât de stăruitor îi spunea Iancu lui Kossuth: „De credeți în cer un Dumnezeu și pe pământ o patrie, luați alte mijloace de a trata cu noi, convingeți-vă deplin că, între noi și voi, armele nu pot hotărî niciodată!". Ceea ce Kossuth n-a înțeles! Nici cinicii conducători unguri ai Revoluției de la 1848, sfidând visul emancipării românilor ardeleni, mândria lor națională. Dovadă-i tributul de sânge de la Mihalț, răzbunarea sălbatică a „tribunalelor de sânge" de la Ocna Mureș, „faima" criminală, dobândită prin cruzime de echipele lui Iosif Jeney (din Târgu-Mureș) și Ludovik Szabo (din Turda), lăudându-se fiecare că a executat câteva sute de români. Firește, fără nicio judecată! Sub comanda Iancului, a celor din jurul lui, au loc acele cuiburi de rezistență, unde se dau lupte eroice. Neînfricarea nemaipomenită a Pelaghiei Roșu și a bătăliei amazoanelor ei de la Mărișel, luptele sângeroase de la Crucea - Gilău, unde deviza era: „Noi, până la un picur de sânge, nu ne dăm!", luptele de la Ocolișul Mare și Iara sunt demne mărturii. Cei 25.000 de secui înarmați au trecut românii prin foc, sabie și sânge. Cade prefectul de Zlatna - Petru Dobra, tăiat în bucăți, în plină stradă, Ion Buteanu, prefectul Zarandului, are o moarte tragică la Ioșaș, obligat să-și pună singur ștreangul spânzurătorii, Constantin Romanu-Vivu fiind, și el, ucis bestial în Dealul Sângeorgiului de Mureș. Sub tăișul urii și al intoleranței ungurești cade și Vasile Pop din Nazna. Oare să ne mai mire supărarea lui Avram Iancu pe împăratul de la Viena, fățarnicul, cu care refuză să se întâlnească în timpul vizitei acestuia prin Apuseni, refuzând și gestul imperial de a fi decorat. „Să se decoreze - îi spunea Avram Iancu trimisului împăratului - mai întâi națiunea, cu împlinirea promisiunilor!".
Nume de luptători ardeleni, precum mitropolitul Andrei Șaguna, Alexandru Papiu Ilarian, George Barițiu, Simion Bărnuțiu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Inochentie Micu Clain, Samuil Micu, Gheorghe Pop de Băsești, Ioan Lupaș, Iuliu Maniu, Onisifor Ghibu, Corneliu Coposu, alți numeroși intelectuali ardeleni, își merită numele aurite în pagina glorioasă a amintirii neamului. Toți - iubitori de neam și țară!
Cu drept la memorie urcă, în pagina istoriei, cei uciși, pentru singura lor vină că s-au născut români, la Ip, la Trăznea, la Moisei, la Sărmașu, la Hărcana-Turda, la Mureșenii de Câmpie, la Sucutard, la Prundu Bârgăului, la Huedin, la Aita Seacă, de prin foarte multe localități ale Ardealului, după Diktatul de la Viena, stinși în groaznice chinuri, împușcați, schingiuiți, străpunși de baionete, cu mâini, cu urechi tăiate, cu ochi scoși cu o sălbăticie și o barbarie nestăpânite. Așa au urcat Golgota neamului, sub ritualuri amintind de vremuri păgâne, victime ale unor crime inimaginabile: țărani, preoți, învățători, surorile Brumar (de 5 și, respectiv, 8 ani!), învățătoarea Aurelia Costea, gravidă în luna a noua, învățătorul Traian Costea (Sălaj), întreaga familie a preotului Andrei Bujor (Mureșenii de Câmpie), Vasile Micu (Sărmașu) și cei 126 de evrei, Iulian Sonea (Bistrița), învățătorul Cosma (din Trăznea, și zecile lui de consăteni uciși), protopopul Aurel Munteanu (din Huedin). Și mulți, mulți, alții! O barbarie a secolului XX, într-o dezlănțuire a practicilor barbare, la care se adaugă și crimele, din decembrie 1989, de la Dealu, Zetea, Cristuru Secuiesc, din alte localități ale Harghitei și Covasnei. Bande de barbari cu năravurile lor criminale, amintind de „vitejia" honvezilor Ungariei horthyste.
În pagină aurită, de glorie, și-au așezat locul cele câteva sute de mii de generali, ofițeri și ostași români, luptători în grelele bătălii din Războiul de Independență, din Primul Război Mondial, la Mărăști-Mărășești-Oituz, pentru reîntregirea Neamului, în Al Doilea Război Mondial, la Cotul Donului-Stalingrad, sub comanda mareșalului Ion Antonescu. Un erou care, în realitatea faptică, a avut (și are prin stupida Lege 217/2015) soarta neamului său, neînduplecat și demn căzut sub gloanțele plutonului de execuție, cu doar 24 de ore înainte de împlinirea celor 64 de ani, în urma unui simulacru de proces, dirijat de cei aflați în solda Kremlinului. Înalt în fața morții, mareșalul spunea: „Mor pentru fericirea și idealul Țării Românești!". El și ai lui oșteni au luptat și au murit, în Stepa Calmucă, la Odessa, la Cotul Donului - Stalingrad, pentru drepturile strămoșești și ale bisericii neamului, pentru o Transilvanie veșnic românească, împotriva jugului roșu bolșevic, atunci când a dat celebrul ordin: „Ostași! Vă ordon, treceți Prutul!". El, mareșalul, dorea „să șteargă umbra de umilire de pe fruntea și epoleții ostașilor", după acea răpire mișelească, de către URSS, prin pactul Ribbentrop-Molotov, la 28 iunie 1940, a teritoriilor românești de dincolo de Prut, „să elibereze glia străbună a Barasabilor și codrii voievodali ai Bucovinei", ca „strajă a dreptății și zid de apărare creștină". Cel care numea Transilvania „sufletul nostru", iubitor de unire, ordine și muncă, a fost înfrânt, de sovietici, prin silnicie și trădare cu mână românească! La judecata istoriei, el nu are nevoie nici de avocați, nici de martori. Se apără singur prin faptele lui! În memoria lui, poetul Nicolae Neagoe ne-a lăsat și versurile: „Iubindu-ți poporul, și țara iubindu-ți, / Înfrunți, ca un vultur, diktate fatale / Și demn, sfidând moartea, săruți Tricolorul. / Ai soarta poporului tău, Mareșale!".
Întoarceri în memorie, cu drept la pomenire, cheamă țăranii, care, sub cizmă sovietică, pe timpul „obsedantului deceniu", al grelelor despăgubiri de război plătite URSS, au refuzat să accepte acea colectivizare forțată, furtul care le înghițea pământul strămoșesc, animalele, atelajele! Într-acolo, cu drept la memorie, ne cheamă marii intelectuali români, arestați în acele vremuri cumplite, preoții, care, precum și țăranii, erau luați, cu „mașina neagră", în dricul nopții, duși cei mai mulți, pe drumul fără întoarcere, la Canal!
Tuturor, peste timp, memoriei lor plecăciune și veșnică pomenire!
