De fapt, nu s-a urmat nici modelul original, nici cel suedez și, în general, niciun model. Politica de reforme, de după 1990, nu dezvăluie existența unei strategii sau a unui model. Imaginea pe care o dă este aceea a unei permanente improvizații pompieristice în scopul rezolvării punctuale și conjuncturale a unor probleme curente sau ale unor situații neprevăzute.
Ceea ce a caracterizat aplicarea în România a terapiei de șoc au fost întârzierile, inconsecvențele și lipsa unei strategii a priorităților în reformă și dezvoltare.
A fost o terapie care, în multe cazuri, s-a dovedit a fi mai mult graduală decât de șoc. Cu toate acestea, nimeni nu poate nega faptul că tranziția a adus românilor multe lucruri dorite în vremurile izolării comuniste, altele chiar negândite și greu de imaginat. Obiecte de fetiș în 1989, berea la cutie, țigările și whisky-ul străin sau hamburgerul au depășit cu mult statutul de simboluri ale civilizației occidentale, intrând în normalitate consumul obișnuit. Tot mai multe bunuri și servicii au tendința să se răspândească după rețeta clasică a capitalismului, care a descoperit că succesul economic presupune transformarea bunurilor inițial destinate elitelor, în bunuri de larg consum. Extinderea neașteptat de mare a telefoniei mobile pe piața românească a ultimilor ani, dar și a computerelor personale, ar putea fi citate ca exemplu in acest sens.
Dar, oare asta s-a vrut în 1990? Ne putem mulțumi cu faptul că bem pe săturate Coca-Cola, că vedem telenovele la peste treizeci de canale de televiziune prin cablu, că încet, încet, înlocuim vechile Dacii cu noile Loganuri?
Suntem fericiți în noua noastră lume în care unii dintre noi își fac cumpărăturile la Milano, iar alții în Piața Matache, la magazinele de second-hand? Oare am intrat în lumea capitalistă, dacă șeful se numește „manager", iar agapele între colegi, „team building"?
Indiferent de mulțumirea, sau nemulțumirea fiecăruia dintre noi, trebuie să recunoaștem că viața în stil capitalist pe care ne-am dorit-o are, acum, după mai mult de două decenii, unele particularități pe care nu putem să nu le observam.
Starea României de la începutul secolului XXI este, fără îndoială, efectul unor ezitări și greșeli în perioada de după 1990, dar trebuie amintite și unele elemente care își au originea în perioada celor cincizeci de ani de comunism și care explică unele particularități ale situației actuale. Astfel:
• Deși regimul comunist a făcut eforturi uriașe pentru a demonstra independența sa față de sistemul sovietic și față de normele și principiile Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER), România a avut ca o particularitate față de toate celelalte țări comuniste, abnegația și talentul partidului ei comunist de a imita, cu cea mai mare precizie, modelul sovietic de dezvoltare economică.
Acest model, conceput în URSS, în deceniul patru al secolului XX, se baza pe construcția unui nucleu dur al economiei, reprezentat de industria energetică utilizatoare a unor resurse de energie ieftine și abundente. În jurul acestui nucleu a fost concepută politica de industrializare socialistă, care avea ca obiectiv, „dezvoltarea cu precădere a industriei grele, cu pivotul ei principal, industria constructoare de mașini". În pofida crizei mondiale a energiei, acest model a fost continuat și dezvoltat în România. Efectul său direct a constat în distorsionarea structurii economice și industriale, în direcția dezvoltării unor mari centre industriale, cu o puternică concentrare de forță de muncă dar energofage, poluante si ineficiente. În plan social, efectul a constat în dezrădăcinarea socială și culturală a milioane de țărani, care au fost transformați instantaneu în locuitori ai „orașelor dormitor", incapabili să asimileze rapid disciplina industrială și nepregătiți pentru acceptarea civilizației urbane. Agricultura a devenit sursa principală de finanțare a „faraonismului" industrial prin munca forțată a unei populații rurale îmbătrânită și izolată în „gulagul cooperativizării socialiste".
O astfel de structură economică și industrială, particulară în ansamblul celorlalte țări foste comuniste, este extrem de rezistentă la restructurare. Modificarea ei presupune costuri imense și ridică probleme sociale de o gravitate extremă. Comportamentul paternalist și egalitarist, specific „orașelor dormitor", a generat o puternică reacție conservatoare împotriva oricărei schimbări, alimentând tendința violent revendicativă si antireformistă a majorității sindicatelor românești, în primii ani de după 1990.
(va urma)
