GEORGE ENESCU (I) (19 august 1881 - 3/4 mai 1955)

Apropierea celei de-a XXII-a ediții (2-24 septembrie 2017) a Festivalului Internațional „George Enescu", m-a făcut să simt că am obligația morală față de acest geniu al muzicii culte naționale și internaționale, George Enescu, de a contribui printr-un gest, pe măsura putinței mele, la a-i aduce un mo-dest omagiu, prezenta scurtă biografie.

Din cei 11 copii aduși pe lume până atunci de Maria și Costache Enescu, nu a supraviețuit niciunul, aceștia murind la scurtă vreme de la naștere. Ca un miracol în sânul familiei atât de cumplit lovită de soartă, a constituit-o nașterea pe 19 august 1881 a băiatului pe care-l alintau spunându-i Jorjac.Tatăl, Costache Enescu, era un țăran destul de înstărit într-un nord de Moldovă profund săracă, și care trecuse prin seminarul preoțesc, apoi profesând ca învățător, urmarea fiind achiziționarea unui însemnat bagaj cultural și dobândirea unei adânci înțelegeri a actului cultural.

Mama copilului George Enescu - născută Cosmovici - era fiică de preot. Avea o fire hipersensibilă care-și revărsa întreaga sa dragoste asupra micuțului, compensând întrucâtva pierderea celorlalți copii, dar și a nemulțumirilor generate de mariajul nereușit. Curând după naștere, părinții părăsesc satul Liveni și se mută la Cracalia. Între această ultimă localitate și Mihăileni - sat în care se va retrage mama sa după despărțire - își va împărți copilăria Enescu. Intuind corect talentul fiului său, Costache i-a făcut cadou o vioară autentică la împlinirea vârstei de 4 ani a micuțului și în plus, avea să-l ajute moral și material pe parcursul evoluției artistice a acestuia. Surpriza imensă avea să o producă copilul la numai câteva zile după primirea viorii, când i-a cântat tatălui său pe o singură coardă valsul „Valurile Dunării", al lui Iosif Ivanovici.

Primul îndrumător în tainele instrumentului i-a fost celebrul lăutar local Lae Chiorul, care însă foarte curând s-a recunoscut că este depășit de copilul de numai 5 ani. Înțelegând limitele dascălului Lae, Costache Enescu l-a prezentat pe talentatul tânăr lui Eduard Caudella (1841-1924) care era considerat cel mai de seamă muzician al Moldovei și totodată profesor de vioară și director al Conservatorului din Iași. Aici, timp de 2 ani, Enescu, fascinat de posibilitatea de a fixa pe portativ rodul imaginației sale muzicale, avea să declare: «Mă apucai să compun fără a reflecta. Lucru curios: nu știam nimic, nu auzisem nimic sau aproape nimic; n-aveam alături de mine pe nimeni pentru a mă ghida și, totuși, avui încă de copil ideea fixă să devin compozitor. Să fiu numai compozitor». Enescu face cunoștință cu posibilitățile polifonice ale pianului, dăruit tot de tatăl său, instrument căruia în scurt timp îi descifrează secretele și de care se lasă sedus. Violonistul de geniu era dublat de acum și de un excepțional pianist. Un manuscris cu o scriitură stângace a micului geniu atestă cum se intitula prima sa compoziție și vârsta autorului: «Pământ român, operă pentru pian și vioară de George Enescu, compozitor român în vârstă de cinci ani».

Reîntors după doi ani la Caudella, maestrul a remarcat progresele serioase făcute de Enescu, cu toată sinceritatea îl sfătuia pe Costache Enescu să-și trimită fiul la Viena pentru continuarea studiilor, ceea ce s-a și concretizat. În capitala valsului, tânărul Enescu a plecat însoțit de mama sa care l-a vegheat aici pe aproape întreaga durată a studiilor. Primul pedagog în ale viorii a fost Sigismund Bachrich, apoi din 1890, când a fost admis în clasele superioare ale Conservatorului din Viena, va studia cu celebrul profesor Joseph Hellmesberger care se trăgea dintr-o dinastie de muzicieni, și era legat printr-o strânsă prietenie de Johannes Brahms, șansă nesperată dar împlinită ca și tânărul student să-l cunoască pe ilustrul compozitor. Maria Enescu, îmbolnăvindu-se grav, a fost nevoită să se întoarcă în țară și în situația aceasta, plin de omenie, dar și de considerație pentru studentul său, Hellmesberger l-a luat în gazdă la el.Pe lângă Hellmesberger senior, care era în același timp și profesor și director al Conservatorului, tânărul s-a bucurat pe durata studiilor și de suportul unor magistri precum Ernst Ludwig (pian), Josef Hellmesberger jr. (vioară) și foarte popularul Fuchs (armonie și compoziție) care avusese printre elevi viitoare celebrități ale muzicii - Mahler, Zemlinsky și Sibelius. Aici înțelege că studiul viorii e o mică parte a universului muzical.

Încă înainte de a împlini 8 ani, pe 24 iulie 1889, a participat la un concert de binefacere pentru săraci la Slănic, urmat de o serie de concerte susținute în capitala austriacă, iar în 1891 a avut privilegiul de a da un concert particular la Curtea de la Viena, în prezența împăratului Franz Joseph. Deși absolvise Conservatorul cu note maxime, a preferat să-și lungească șederea aici pentru a aprofunda cunoștințele de compoziție cu Robert Fuchs. Următorul profesor de compoziție avea să-i fie mult mai celebrul Jules Massenet care era profesor la Conservatorul din Paris. Tânărul Enescu s-a stabilit aici în 1895, unde a sosit proaspăt aprovizionat financiar de tatăl său, dar mai ales de o recomandare semnată de Hellmesberger către Massenet. Cu aceasta se încheia perioada vieneză și începea perioada pariziană unde se întâlnea cu muzica de mare clasă: operele lui Brahms și Wagner, el care nu împlinise încă 14 ani. Era în plină perioadă de vârf a ceea ce s-a numit „La Belle Epoque". Aici va urma cursurile între 1895-1899, având profesori de mare calitate profesională, între care Joseph Whie și Joseph Marsick la vioară, Théodore Dubois la armonie, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție și André Gedalge la contrapunct. Asupra viitoarei evoluții componistice avea să-și pună amprenta André Gedalge care i-a mai avut ca elevi pe Nadia Boulanger, Arthur Honegger, Florent Schmitt, Maurice Ravel etc.

„În lumea muzicii eu sunt cinci într-unul: compozitor, dirijor, violonist, pianist și pedagog. Cel mai mult prețuiesc darul de a compune și nici un muritor nu poate poseda o fericire mai mare", spunea Enescu conștient de propria-i cuprindere și valoare. Prima operă demnă de a fi considerată drept compoziție valoroasă avea să fie „Poema română" compusă în 1897 și prezentată publicului parizian pe 6 februarie 1898, și a devenit opus 1 în seria de maturitate a numerelor de opus, și de ea Enescu a rămas legat toată viața. Înainte de a o prezenta public, Enescu îi cere sfatul lui Saint-Saëns care i-a spus: «Ei bine, iată, știi ce vrei!» Această apreciere l-a influențat pe dirijorul Eduard Colonne de a include Poema română în programul unuia dintre concertele sale de duminică. O puternică și binefăcătoare influență a avut-o prințesa Elena Bibescu, care era gazda unuia din cele mai frecventate saloane pariziene, prietenă cu pianistul polonez Ignacy Pederewsky, scriitorul Marcel Proust, pictorul Pierre Bonard, Leonard Blum - viitor prim-ministru socialist al Franței. În felul acesta, Enescu s-a putut racorda la selectele cercuri ale intelectualității care contau în promovarea unui tânăr talent în spațiul public. Așa se face că la nici 17 ani Enescu era cântat de una din cele mai bune orchestre din lume. Succesul parizian îl impunea opiniei publice românești, astfel că „Poema Română" a fost primită la București cu mare entuziasm, și una din urmări a fost crearea în capitala României a unui comitet care avea însărcinarea să achiziționeze o vioară de mare calitate pentru viitoarea activitate concertistică a lui Enescu. Prin subscripție publică s-au strâns 9.000 de franci cărora li se adăugau cei 10.000 oferiți de tatăl său, și astfel a fost posibilă cumpărarea în 1899 a unei viori Stradivarius. Ca urmare a obținerii premiului I în cadrul concursului anual organizat de Conservatorul din Paris, în același an lui Enescu i-a fost oferită o vioară Bernadel pentru interpretarea concertului pentru vioară nr. 3 de Saint-Saëns.

Prezența protectoare a reginei României - Elisabeta, soția lui Carol I, cunoscută mai ales sub pseudonimul ei literar, Carmen Sylva - în mod deosebit odată cu noul veac, l-a determinat pe Enescu să i se adreseze cu apelativul de „cealaltă mamă" în semn de recunoștință, dar arătând în același timp și gradul de intimitate la care ajunsese. La Peleș Enescu avea rezervată în permanență o cameră, onoare avută înainte de poetul Vasile Alecsandri. Regina îl alinta cu numele de „Pynx". Recunoscător, Enescu avea să-i pună o serie de poezii ale reginei pe muzică. Primele piese de texte de Carmen Sylva datează din 1898, în următorii 10 ani numărul acestora ridicându-se la 40, majoritatea fiind lieduri compuse sub influența lui Schubert, dar și Wagner sau Brahms. În 1906, Enescu a compus cu ocazia aniversării a 40 de ani de domnie ai regelui Carol I, un „Imn jubiliar penru cor, fanfară militară și harpă" pe un montaj de versuri patriotice prin care era elogiat suveranul. La 3 martie 1916, când s-a stins din viață cea de-a „doua mamă", deși bolnav, Enescu amintindu-și dorința reginei de a i se cânta la înmormântarea ei piesa preferată „Andante con moto" din „Trioul cu pian în mi bemol major" de Schubert, el a stat toată noaptea și a scris cele 38 de pagini ale orchestrației.

Primul deceniu al secolului al XX-lea pentru Enescu a însemnat o perioadă a turneelor europene, a marilor întâlniri muzicale, a consacrării. Cea mai mare parte și-o petrecea la Paris, dar revenea în România în fiecare vară. În 1912, a avut un turneu național de pe urma căruia a strâns 27.000 de lei pentru un premiu național de muzică, premiu care din anul următor avea să se numească „Enescu". Printre cei onorați cu acest premiu au fost Dimitrie Cuclin și Ion Nona Ottescu. Tot în această perioadă a răscumpărat terenurile vândute de tatăl său pentru a-l putea întreține la studii în Viena și Paris.

Între anii 1902-1914 Enescu a concertat în toată Europa. În februarie 1902 a concertat în premieră la Berlin, ca solist al Filarmonicii dirijate de Rebicek. În 1903, susține primul său concert la Londra; în 1906, în cadrul concertelor Colonne, la o serată muzicală dedicată lui Richard Strauss, Enescu a interpretat „Sonata pentru vioară și pian" a acestuia fiind acompaniat la pian chiar de faimosul compozitor german. În anul 1907, îl găsim la Lille unde a interpretat „Simfonia spaniolă" de Lato, iar doi ani mai târziu avea să întreprindă un turneu triumfal în Rusia. În 1912 și 1914, a susținut concerte la Budapesta, iar în 1913, în Torino, Belgia, Olanda și Scoția.

Deosebite au fost întâlnirile cu marii artiști ai vremii: Claude Debussy, Pablo Casals, Fritz Kreisler, Eugen Ysaye, Alfred Kreisler etc. Gustav Mahler însuși va dirija în primă audiție pe pământ american „Suita" lui Enescu, în ianuarie 1911.

În 1910, atras de prezența pe afișul Comediei Franceze a numelui lui Mounet-Sully, cel mai mare tragedian al momentului, Enescu a mers la una din reprezentațiile spectacolului „Oedip rege" de Sofocle. Aceasta a declanșat în sufletul lui Enescu ceea ce avea să devină cea mai grandioasă experiență artistică a sa și asupra căreia va stărui timp de 25 de ani (după unele surse, 30). La sfatul lui Pierre Lato, cunoscut critic muzical al vremii, apelează la Edmond Fleg, poet și dramaturg la operă, pentru a-i pune la dispoziție textul pentru care va compune muzica. Libretul va fi gata în 1912, dar Enescu nemulțumit, îi cere autorului să-l refacă în sensul viziunii lui asupra celor două piese ale lui Sofocle: Oedip rege și Oedip la Colonos. Această a doua versiune era pe placul compozitorului român. Din nefericire, declanșarea Primului Război Mondial va amâna proiectul lui Oedip până în 1920.

În viața lui Enescu și-a făcut loc și dragostea. Se crede că relația celor doi - Enescu și Maruca - începuse pe fondul vulnerabilității lor afective. Mama muzicianului se stinsese din viață în 1909, iar Maruca era șocată să descopere existența relației dintre soțul ei, Mihai Cantacuzino și propria soră, Nellie. Deși fiul „Nababului" avea reputația unui afemeiat, nicio clipă nu și-ar fi putut imagina o asemenea apropiere. După doi copii, Alice și Bâzu - viitorul mare pilot al României - căsătoria părea a fi una reușită, dar nu a putut trece peste idila soțului cu sora ei. Tânăra Maria Rosetti-Tescanu (urmașă a două vechi familii boierești moldovene, Rosetti și Jora) a reușit să se căsătorească cu cel al cărui nume lumesc era Gheorghe Gr. Cantacuzino, peședintele Partidului Conservator și prim-ministru în două rânduri și socotit drept cel mai bogat român al vremii. Formal a rămas soția acestuia, dar în realitate ei au convenit să-și trăiască fiecare viața așa cum credea fiecare de cuviință. Relația ei platonică cu Enescu va deveni una pătimașă, fizică, prin anii 1914-1915. Răscolit de datoria patriotică și poate mai ales de a sa „princesse aimée", compozitorul se întoarce din Franța în septembrie 1914 cu un vapor pe Mediterana, ocolind în felul acesta posibilele surprize neprevăzute ce s-ar fi putut ivi pe uscat datorită războiului deja început în Europa. Reîntors, activitatea sa concertistică a fost inaugurată prin cele două concerte din 14 și 21 decembrie, în care a prezentat publicului bucureștean, pentru prima dată în audiție integrală, Simfonia a IX-a de Beethoven. Au urmat la 21 martie 1915, Parsifal de Wagner, și apoi o serie de concerte la Ploiești, Craiova, Turnu-Măgurele, Râmnicu-Vâlcea, Brăila, Galați etc. Tot în 1915, în luna decembrie, avea să termine Suita a II-a pentru orchestră în do major, lucrare neoclasică cu puternice influențe românești, și pe care a prezentat-o în primă audiție pe 9 aprilie 1916.

Ocuparea Munteniei de către inamic și căderea Capitalei pe 6 decembrie 1916 i-au determinat pe rege, Parlamentul și Guvernul României să se refugieze la Iași, unde Enescu putea fi regăsit, locuind cu chirie într-o căsuță lângă Teatrul Național. Maruca era și ea acolo, la reședința din oraș a familiei Cantacuzino, soțul ei fiind pe atunci ministru al Justiției în Guvernul Brătianu. Acum se nasc două legende ale Primului Război Mondial: Regina Maria care era ferm convinsă de izbânda României în război și devotată necondiționat răniților, și cea a lui George Enescu care cutreiera spitalele cântându-le răniților pentru a le alina pe măsura puterilor sale sufrințele.

La cererea Marelui Cartier General Român, în martie 1917 Enescu a efectuat un scurt turneu în Rusia, unde va concerta la Sankt Petersburg pe scena Teatrului „Mariinski", în fața unei săli pline. Era chiar în zilele revoluției din februarie-martie, când țarul a fost obligat să abdice și care preceda mult mai sângeroasa revoluție bolșevică.

La finele anului 1919, murea Costache Enescu căruia tânărul îi datora susținerea materială și morală în parcurgerea și încheierea studiilor muzicale de la Viena și Paris. Reforma agrară din 1921 îl lăsa pe moștenitor fără o mare parte din moșia părintească, văzându-se astfel nevoit să-și reia istovitoarele turnee pentru a-și asigura independența materială. În 1923, pentru prima dată pășea pe pământ american, concertând la New York, Boston, Baltimore, Philadelphia etc. Căldura cu care a fost primit și acceptat, receptivitatea publicului la operele sale l-au determinat să revină și în următorii trei ani, dar a continuat să concerteze și la București și Paris.

(va urma)

Lasă un comentariu