Metoda prin care era condusă economia României înainte de 1990 a reprezentat, și ea, o particularitate față de celelalte țări foste comuniste. Ea era condusă în mod planificat, prin intermediul unei instituții specializate, numită Comitetul de Stat al Planificării (CSP). Planificarea era folosită și în celelalte țări foste comuniste și reprezenta o tehnică de calcul economic (bazată pe principiul balanțelor materiale) prin care se reglementa - în concordanță cu obiectivele economice și sociale - repartizarea resurselor existente pe ramuri și tipuri de activități. Planificarea avea ca obiectiv, evitarea disfuncționalităților pieței și acoperirea în condiții cât mai bune a fluxurilor de resurse pe circuitul producție - distribuție - consum. În toate celelalte țări, planificarea a fost „completată" cu un oarecare segment al pieței libere, pe care se manifesta, în proporții diferite de la o țară la alta, și inițiativa proprietății private. În România, piața liberă era o mărime neglijabilă iar proprietatea privată inexistentă în sectorul producției.
Particularitatea planificării românești consta în faptul că era o formă fără conținut. Deși părea o tehnică precisă și perfect controlabilă de repartizare conștientă a resurselor prin alte metode decât cele ale pieței, în realitate ea devenise doar o expresie cifrică a directivelor planurilor cincinale, pe care partidul comunist le prezenta la congresele sale. O altă particularitate a modului în care era folosită planificarea, era o consecință a falimentului economiei socialiste, care se manifesta în România încă din perioada anilor 1977-1980. Astfel, se poate spune că, planificarea a funcționat ca o piață primitivă de troc a unor resurse insuficiente sau chiar în situație de penurie cronică. Această piață de troc se baza pe un sistem relațional extrem de extins și eficient condus de adevărați „baroni" ai așa numitului proces de „aprovizionare tehnico-materială". Aprovizionarea tehnico-materială era procesul prin care se asigurau resursele necesare îndeplinirii planului de producție și era realizată prin „repartițiile planificate" de materii prime, materiale, piese de schimb și toate celelalte elemente materiale necesare producției. Penuria făcea ca repartițiile să nu acopere niciodată necesarul, așa încât, resursele se „suplimentau" fie prin troc de materiale între directorii întreprinderilor, fie prin „cointeresarea cu atenții" a celor care puteau aproba repartițiile, adică oficialii Comitetului de stat ai Planificării. Aspectul relațional era atât de evident încât se poate spune că se crease o adevărată instituție a licitării nemonetare și subterane a resurselor aflate în situație de penurie. „Artizanii" acestei instituții au fost nu numai directorii de întreprinderi, ci și primii secretari ai organizațiilor partidului comunist, la nivel județean și municipal.
Se poate spune că, în România, economia planificată a fost mai mult o economie de relații. Efectul acestei situații a fost extrem de important după 1990. Dacă înainte de 1990 economia de relații era ascunsă, după 1990 ea a ieșit la suprafață.
Sistemul de relații dinainte de 1990 a devenit sistemul de piață după 1990, iar marea majoritate a baronilor aprovizionării tehnico-materiale au devenit prosperi oameni de afaceri. Pe măsura progreselor pe care reforma le-a înregistrat în direcția liberalizării piețelor, mulți dintre acești noi oameni de afaceri au întâmpinat dificultăți, dovedind lipsă de capacitate antreprenorială și de competență managerială, ceea ce i-a determinat să recurgă din nou la sistemul de relații dinainte de 1990, părăsind piața transparentă, în favoarea pieței ascunse. Diferența față de perioada dinainte de 1990 consta însă, în faptul că relațiile nu au mai fost doar de tipul celor economice, ci au devenit de tipul clientelismului politic. Situația nu este greu de explicat dacă ne gândim doar la faptul că mulți dintre foștii reprezentanți ai puterii comuniste deveniseră, între timp, reprezentanți ai puterii postdecembriste. Acest proces are un rol important în explicarea dezvoltării atât de rapide și de ample a economiei subterane.
(va urma)
