„Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată"
„Întrebat-am vântul, zburătorul, / Bidiviu pe care-aleargă norul / Către-albastre margini de pământ: / - Unde sunt cei care nu mai sunt? //…// Întrebat-am luminata ciocârlie, / Candelă ce legăna-n tărie / Untdelemnul cântecului sfânt: / - Unde sunt cei care nu mai sunt? / - Unde sunt cei care nu mai sunt? / Zis-a ciocârlia: „S-au ascuns / În lumina Celui nepătruns." Sunt înțeleptele întrebări ale poeziei „Unde sunt cei care nu mai sunt?", a poetului religios Nichifor Crainic, și el cuprins, de dușmanii acestui neam al nostru, cu interzicerea, de Legea 217/2015, acea lege antiromânească, anticonstituțională, antidemocratică, antieuropeană.
În lumina „Celui nepătruns" și necuprins, sunt duși azi și marii luptători pentru limbă românească, pentru apărarea ei, pentru veșnicie! Aici, în Grădina Maicii Domnului, înaintemergătorii, prin matca viforelor timpurilor, ne-au lăsat gândurile lor despre limbă. Atunci, pe acest pământ românesc, a fost odrăslit și Testamentul lui Ienăchiță Văcărescu: „Urmașilor mei Văcărești, / Las vouă moștenire, / Creșterea limbii românești /Și-a patriei cinstire." În a sa „Psaltire în versuri", Dosoftei, mitropolitul Moldovei, spunea: „Grăit-am în mine să îmi iau aminte, / Să-mi socotesc limba, să nu zic cuvinte." Acolo-i, printre cei care nu mai sunt demult, dar care au lăsat roua românească, binefăcătoare în potirul Domnului, ca un vin vechi întremător, scrise cu majuscule, versurile lui, devenite ale unei întregi națiuni, acel gând „blând, îngânat de-al valurilor glas", Poetul Național, Înaltul Domn al Limbii și al Poeziei Românești, Mihai Eminescu, creator de frumoasă limbă românească. El, care-i vedea pe Cichindeal, Mumuletan, Pralea, Daniil, Cantemir, Văcărescu, Beldiman, Sihleanu, Pann, Eliade, Boliac, Mureșan, Negruzzi, Alecsandri - „poeți ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere", acele „sânte firi vizionare", care au făcut „valul să cânte", care „puneau steaua să zboare", apărători de glie și limbă românească. Luptători în Agora românească pentru apărarea ei, a limbii românești, pentru durata ei în veșnicia Neamului. Pentru această mândrie a noastră de a o vorbi, prin timp au luptat un George Barițiu, pentru care limba-tezaur prețios este considerată „depozit sacru lăsat de generațiile trecute", pe care „se întemeiază naționalitatea", „acea proprietate sfântă a unei națiuni." Așa gândeau Ion Bianu: „Limba-i forța de coeziune a unui neam"; Timotei Cipariu: „Limba este cea mai scumpă ereditate"; Nicolae Iorga: „Cea mai scumpă moștenire a strămoșilor". „Noi suntem - spunea Ioan Lupaș - sub semnul limbii, legii și moșiei", considerând limba suportul vieții Neamului nostru, candelă a dăinuirii unui popor. Prin limbă se păstrează „moștenirea națională și fondul unei națiuni." „Rămâneți credincioși neamului și limbii noastre!" - îndemna acel luminător al căilor noastre românești, Simion Bărnuțiu. Îndemn înălțător pentru păstrarea limbii dăinuitoare sub cerul sub care, ca români, ne-am născut.
Dar versurile poeziei „Limba noastră" a lui Alexe Mateevici, preot militar, stins pe frontul din Moldova al Primului Război Mondial, ce sunt? Să mai citim, o dată, câteva din versurile: „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată. //…// Limba noastră-i numai cântec, / Doina dorurilor noastre, / Roi de fulgere, ce spintec / Nouri negri, zări albastre. //…// Limba noastră-i graiul pâinii //…// Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor, țăranii." Oare nu ne încântă, prin timp, de câte ori citim, acele versuri ale lui Ion Nenițescu: „Acolo este țara mea, / Și neamul meu cel românesc! / Acolo eu să mor aș vrea, / Acolo vreau eu să trăiesc!"? Aici, în „patria de pământ și de cuvinte", în Patria Limbii Române!
Dar versurile lui Grigore Vieru, din poezia „În limba ta", cu loc sigur într-o antologie lirică a lumii, ce sunt? Nu un elogiu limbii și dăinuirii noastre, când spunea: „Ci doar în limba ta / Durerea poți s-o mângâi, / Iar bucuria s-o preschimbi în cânt. / În limba ta ți-i dor de mama,/ Și vinul e mai vin,/ Și prânzul e mai prânz./ Și doar în limba ta/ Poți râde singur,/ Și doar în limba ta/ Te poți opri din plâns".
E acea limbă lăsată, dată odată cu laptele mamei, limba - acel steag de pe câmpurile de bătălie ale existenței noastre românești, care ne dă dăinuire, ne dă veșnicie. „Eu nu mă las de limba noastră, / De limba noastră cea română", exclama fratele basarabean, poetul Petru Cărare. Înălțătoare gânduri, îmbrăcate în versuri, ne-a lăsat și George Sion, în poezia „Limba noastră": „Mult e dulce și frumoasă. / Limba ce-o vorbim, / Altă limbă-armonioasă ca ea nu găsim".
Gânduri despre limba noastră cea română, limbă sfântă care trebuie să fie acasă stăpână, dincoace și dincolo de Prut, „De la Nistru pân' la Tisa", deoarece „Graiul Neamului" nostru, strămoșii niciodată nu l-au dat - scria și George Coșbuc.
Venind mai spre anii noștri, ar fi nedrept să-i uităm pe senatorii George Pruteanu și Adrian Păunescu, înfocați apărători ai unei limbi românești curate, ca nu cumva, „harta limbii române să ajungă mai mică decât cea a României", luptători, în Parlamentul României, pentru votarea unei legi care să protejeze, să apere limba noastră cea română, darul sfânt lăsat de înaintași.
Cu partea noastră de veșnicie, prin vijeliile și învolburările vremurilor, odată cu pământul, noi, românii, ne-am apărat limba strămoșească, limba care leagă, „prin sânge, pământul de popor" în Patria Eternă.
În sfânta veghe a Domnului, aici, unde suntem deodată cu vremea, să ne păzim, să ne păstrăm limba sfântă ca pe o „comoară în adâncuri înfundată", „graiul pâinii" noastre românești, acel „șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată".
Acesta să fie testamentul, legământul nostru!
