Mărăști-Mărășești-Oituz: o sută de ani! Poezia Războiului de Reîntregire a Neamului (1916-1918)

Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,/ Brâu împletit din lacrimi și din sânge,/ Veriga ta de foc nu mă mai strânge/ Și lanțul tău a încetat să doară".

Sunt versurile poetului „cântării pătimirii noastre" ardelenești, Octavian Goga, scrise după Unirea cea Mare și făurirea „României dodoloațe", cum inspirat și frumos se exprima Lucian Blaga, atunci când, la 1 Decembrie 1918, românii transilvăneni își hotărau soarta, unindu-se cu țara, cu Mama-Românie, după atâtea umilințe, după atâtea apăsări nemeșești și suferință, după atâta răbdare și așteptare!

Înainte, însă, au fost marile încleștări, marile bătălii ale Primului Război Mondial, când Armata Română a dat, lăsându-ne acele mari, glorioase pagini ale istoriei, dovada vitejiei, a solidarității unui neam, a cutezanței și bravurii, în urmă cu o sută de ani, mai întâi pe Jiu, pe Olt, apoi pe frontul din Moldova, la Mărăști, Mărășești, Oituz, la Soveja, Doaga, Coșna, Cireșoaia. Acolo unde vitejia românească s-a remarcat. Acolo unde vitejii noștri au căzut, ca brazii, dând tribut, pentru păstrarea ființei naționale, tânăra lor viață.

Încă înainte de începerea Războiului de Reîntregire a Neamului, apoi pe timpul crâncenelor lupte, poeții liricii războiului și-au închinat versul înaltelor idealuri și trăiri patriotice ale înălțătoarelor momente de atunci. Dovadă-i cântecul național-patriotic „Treceți, batalioane române, Carpații!", compus în anul 1916, înainte de intrarea României în Războiul de Reîntregire, cântat, pentru prima oară, când Oștirea Română trecea Carpații, prin trecătorile munților, să elibereze Transilvania, oștire obligată să părăsească, în plină ofensivă, pozițiile cucerite și să se întoarcă, țara fiind atacată, în sud, de Puterile Centrale: „Treceți, batalioane române, Carpații,/ La arme cu frunze și flori,/ V-așteaptă izbânda, v-așteaptă și frații/ Cu inima la trecători.// Ardealul, Ardealul, Ardealul ne cheamă,/ Nădejdea e numai în noi,/ Sărută-ți, copile, părinții și frații/ Și-apoi să mergem la război.// `Nainte, `nainte, spre Marea Unire,/ Hotarul nedrept să-l zdrobim./ Să trecem Carpații, ne trebuie Ardealul,/ De-o fi să ne-ngropăm de vii".

„Reîntregirea hotarelor țării în acel glorios an 1918, făurirea României Mari s-au făcut prin lupte și jertfe. De altfel, toate înfăptuirile mărețe, întotdeauna au, ca fundament, jertfa" spunea, în urmă cu aproape 20 de ani, P. S. Calinic Argeșanul, episcop al Argeșului și Muscelului. „În numele unei cauze înalte și sfinte" au luptat bravii noștri ostași, de la general la simplul soldat, bătându-se cu dușmanul pe fronturile Războiului de Reîntregire a Neamului, lăsându-ne moștenire o Românie Mare.

Prin versurile lor, poeții, creatorul anonim uneori, acordându-și lira, au redeșteptat sentimente național-patriotice, însuflețind în luptă pe ostașii noștri în Războiul de Reîntregire. Eroii și-au dat viața, ca jertfiți ai Neamului, apărând străvechi pământuri românești.

Generalul Ion Dragalina, născut la Caransebeș, în anul 1860, în timpul Războiului pentru Reîntregirea Națională a comandat, mai întâi, Divizia 1 - Infanterie, în luptele de pe Valea Cernei, apoi Armata 1 - Română, pe timpul acțiunilor militare din Defileul Jiului, unde a căzut, eroic, la datorie, în luna octombrie 1916, fiind înmormântat, cu funeralii naționale, în Cimitirul Belu din București. Redăm versurile din „Cântecul generalului Dragalina", edificatoare pentru tristul moment al căderii în luptă a bravului general, comandant de oști: „Plânge Cerna printre codri,/ Plâng și vulturii pe stânci,/ Plâng, și fiarele, și omul,/ Plâng și văile adânci.// Plâng cu toți și n-au putere/ Ca să schimbe-al vieții drum,/ Dragalina, generalul,/ Mort e-acum, mort e-acum.// Tu, erou, te-ai smuls robiei,/ Solul nostru din Banat,/ Și-ai dus vestea Libertății/ Țării ce te-a legănat.// Într-o zi veni absurd/ O schijă rătăcind,/ Și într-o clipă te-a înfrânt,/ La locul tău, luptând.//…// Eroule, dormi liniștit/ În scumpul tău mormânt,/ De-acuma-n cântece vei fi/ Eroul nostru sfânt.//…// Și jurăm în fața lumii,/ Visul nostru să-mplinim,/ Sau, ca tine, vitejește/ În război noi să murim". Autorul cântecului dedicat generalului - erou Ion Dragalina nu este cunoscut. Cântecul a fost auzit, pentru prima dată, abia în anul înfăptuirii Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, fiind fredonat de un grup de elevi ai școlii din satul Dobrovăț (județul Vaslui), în timp ce sădeau brazi, liliac și flori pe mormintele eroilor din localitate, care și-au jertfit viața în glorioasele campanii ale anilor 1916-1918.

Eroic a căzut și generalul David Praporgescu, născut la Târgu-Măgurele, în anul 1865, în Războiul de Reîntregire Națională, fiind comandantul Diviziei 20 - Infanterie, apoi al Corpului 1 - Armată, care au operat pe Valea Oltului. A căzut la datorie, la 30 septembrie 1916, în zona muntelui Coți. „Este primul general român care, în Războiul Reîntregirii, 1916-1918, a dat jertfa supremă în numele înaltului, sfântului ideal al făuririi României Mari". Ca și în cazul generalului Ion Dragalina, autorul „Cântecului generalului Praporgescu" nu este cunoscut: „Că tu așa ți-ai înțeles/ Menirea ta-n război,/ Iar numele-ți nemuritor,/ În veci va fi-ntre noi./ În lupte aprige pe Olt,/ Tu veșnic ai fost treaz,/ Stând, cot la cot, cu-ai tăi eroi,/ Românule viteaz!".

Într-o astfel de crâncenă bătălie a căzut și Ecaterina Teodoroiu, „Fecioara de pe Jiu", așa cum reiese din versurile căpitanului N. Popescu, ofițer invalid de război: „Prin fulgerări de arme, sclipiri de baionete,/ Se năpusteau vitejii spre oștile nemțești,/ Ca trăsnetul ce cade, izbind în plin de stâncă,/ Așa izbeau flăcăii, luptând la Mărășești./ Alături, la Muncelul, o tânără fecioară/ Își conducea în luptă al ei detașament,/ Un plutonaș de oameni, cu inimi oțelite,/ Urmau, cu cerbicie, un sublocotenent./ Prin ploaia de șrapnele, obuze și grenade,/ Viteaza eroină luptă neîncetat//…// Dar vai, un glonț năprasnic lovi fecioara-n frunte,/ Un glonț ce o doboară… Copil nevinovat,/ Copil în floarea vieții, cu suflet gingaș, tânăr,/ Căzu, ca și copacul de trăsnet retezat…/ Nu mult, după aceea, într-o vâlcea tăcută,/ O cruce sta înfiptă pe-un prea umil mormânt,/ Coroane simple, triste, de cruce spânzurate,/ Și-o candelă arzândă, aproape de pământ".

Poeziile care urmează a fi amintite aici, cu autorii lor, încărcate de un vibrant mesaj, sunt calde și însuflețitoare, pentru întărirea conștiințelor și a inimilor „de la Nistru până la Tisa". Era atunci, în focul bătăliilor acea „horă a morții", când Octavian Goga chema la luptă și îmbărbătare: „Sus, copii, întindeți pasul,/ Dați năvală, rând pe rând,/ Să grăbiți să vină ceasul/ Biruinții mai curând." Atunci când „Latinitatea striga din tranșee", tot poetul ardelean scria: „Acolo-n hora vijeliei crunte / E clocotul visării noastre sfinte! / Veniți, români! / Porniți-vă spre munte! / V-arată drumul morții din morminte. / Să nu uitați a veacurilor carte, / Veniți, veniți!.../ Căci adevăr zic vouă: / Ori vă mutați hotarul mai departe, / Ori veți muri cu trupul frânt în două!"; „Afară trece moartea, în goană peste țară, / I-atâta plâns și vaiet și-atât blestem afară, / Că brațul meu tresare și mă-nfior, femeie, / Ca mâna ta, plăpândă, în mâna mea să steie, / Acum, când trece moartea, în goană peste țară…"

Tot acolo, pe frontul din Moldova, din Primul Război Mondial, în zilele în care se desfășura glorioasa bătălie de la Mărășești, preotul militar, basarabeanul Alexei Mateevici scria poezia lui celebră de-acum - „Limba noastră": „Limba noastră-i o comoară / În adâncuri înfundată / Un șirag de piatră rară / Pe moșie revărsată. // Limba noastră-i foc ce arde / Într-un neam, ce, fără veste, / S-a trezit din somn de moarte, / Ca viteazul din poveste. // Limba noastră-i numai cântec, / Doina dorurilor noastre, / Roi de fulgere, ce spintec / Nouri negri, zări albastre. // Limba noastră-i graiul pâinii, / Când de vânt se mișcă vara; / În rostirea ei, bătrânii, / Cu sudori sfințit-au țara. // Limba noastră-i limbă sfântă, / Limba vechilor cazanii, / Care-o plâng și care-o cântă / Pe la vatra lor, țăranii. //…// Răsări-va o comoară / În adâncuri înfundată, / Un șirag de piatră rară, / Pe moșie revărsată". Poetul a fost doborât, pe frontul din Moldova, de tifos, la doar 29 de ani!

Trăiri fierbinți ale unor momente înălțătoare, patriotice, ale dragostei de neam și țară, într-o nemuritoare frescă a epocii anilor 1916-1918, cu acel măreț corolar al Marii Uniri și al înfăptuirii visului tuturor românilor - România Mare, la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia. Ei, bravii eroi, bravii noștri înaintemergători ne-au lăsat moștenire „România Mare - dodoloață", prin așteptata Reîntregire Națională a Patriei!

Ce-a fost până atunci? Să mai zăbovim asupra câtorva versuri, din poezia „Fără țară", a lui Octavian Goga: „Eu sunt oftatul care plânge, / Acolo-n satul meu din deal, / Sunt țipătul muiat în sânge / Al văduvelor din Ardeal. / Sunt solul dragostei și-al urii, / Un visător de biruinți, / Ce port blesteme-n cerul gurii, / Drept moștenire din părinți."; și din poezia „Vorbeau, azi-noapte, două ape": „Venea un vifor să ne-ngroape / Și grindina-mi bătea în geam, / Vorbeau, azi noapte, două ape, / Și vorba lor o-nțelegeam, / Își lumina necunoscutul / Cu fulgere din deal în deal, / Și chicotind prin neguri Prutul, / Vorbea cu Mureșu-n Ardeal: / «În taina apelor afunde, / Un țintirim de veacuri port, / Mi-e albul înspumatei unde / Mai trist ca giulgiul unui mort… / Din vreme-n vreme mai străbate / Un lung îndepărtat fior, / Și-ncheieturile trunchiate / Atâta de cumplit mă dor… //…// Arcașii lui Ștefan cel Mare / Îmi cer azi moaștele-napoi…» / Atunci o-ntunecată noapte / Pe creasta codrilor cădea, / Și-n plânset lin, urzit de șoapte, / Bătrânul Mureș răspundea: «În valul meu de veacuri plânge / Același vaier stins și mut, / Mai multe lacrimi decât sânge, / Nisipul meu a cunoscut, / Tu-ți plângi mărirea îngropată, / Eu jalea veche, an de an, / Tu ai avut părinți odată, / Eu veci de veci am fost orfan» … //…// Așa vorbeați, îndurerate, / Sub cerul înnorat și crud, / Bolnave râuri tulburate, / Și-acum durerea v-o aud… / Nedumerirea mă supune, / Când rostul patimii v-ascult, / Căci inima nu-mi poate spune, / Pe care să vă plâng mai mult…!". Soseau și clipele speranței!

Despre crâncenele bătălii ale anilor 1916-1918, despre vitejia ostașilor români, despre eroii Neamului, care, pentru țară, și-au jertfit tânăra lor viață, au scris poeții Mircea Dem. Rădulescu: „Ostași viteji, cu piepturi de granit, / Să fim uniți ca-n ceasul cel mai mare, / Să ne păzim pământul întregit / Fiți gata, toți de straje la hotare!"; „E lung șiragul vostru, ostași fără de nume, / Chemați spre idealul spre case năzuim, / - Pădure secerată de moarte, ram cu ram -, / Ce-ați suferit, cum nimeni n-a suferit pe lume, / Martiri ce-ați dat, prin moarte, viață acestui Neam!".

Biruitorilor le-au închinat versuri, și poeții Aron Cotruș: „În vaierele atâtor camarazi, / Moare, tăcând, al culmilor voinic…/ Moare, ca-n umbra codrilor de brazi / Și nu-i mai cere bietei vieți nimic…// Deodată, cu puterile lui toate, / Se mișcă, se ridică-ncet pe coate / Și stă așa, îngândurat privind, / Însângeratul soare în apus."; Ovid Densușianu: „Spre înălțarea noastră și-a altora, voi toți, / Ce ați căzut acolo, viteji ca în poveste, / Slăviți veți fi, de-a pururi, slăviți în lumea-ntreagă, / Mausoleul vostru e-n mii de amintiri - / Eroi din Mărășești"; Vasile Militaru: „Să știi că, deși peste piatra ce-acoperă al tău cavou, / Nu-i nici un chip și nici un nume, / Ești cel mai cunoscut Erou/ Din câți Eroi au fost pe lume"; George Voievidea: „… Și-n groapa ta, de n-a vibrat plânsoare / De unde și campanie jelitoare, / Las eu pe tristul tău mormânt să cadă / O lacrimă și-a cântecului floare"; Nichifor Crainic: „… Doamne, fie-ți milă, / Când se vor întoarce veșnicele nume / Ale celor care s-au făcut argilă / Și-i așteaptă, totuși, prunci, femei și nume, / Fie-ți milă, Doamne, că nemângâiații / Cercetează zarea, speră și suspină, / Zile după zile, așteptând plecații, / Care niciodată n-au să mai revină"; Aurelian Păunescu: „Opriți-vă, o clipă, năvalnici trecători, / Voi, ce striviți în cale nevinovate flori, / Opriți-vă, o clipă, urmașilor voioși, / Trecutul vă recheamă spre morții glorioși // … // Opriți-vă, o clipă, / Sunt morții din război, / Feciorii ce căzură, alături cu părinții, / Punând pe fruntea Țării cununa biruinții / Sunt mii și mii de oase, sub zările albastre, / Ce-așteaptă deșteptarea recunoștinții voastre. /Strângeți-le, cucernici, în cântec de Psaltire, / Puneți-le, pe umeri, în sfinte cimitire, / Vă-ngropați acolo divinele comori, / Sub albe cruci de piatră, sub maldăre de flori, / Slăviți-le-amintirea, plecați peste morminte, / Și sărutați țărâna ce-i ține, luați aminte. / Sunt mii și mii de oase sub zările albastre, / Ce-așteaptă îndurarea recunoștinței voastre."; G. Tutoveanu: „Voi ați văzut, prin slăvi, lunaticele fumuri, / Urcate din ruina locașurilor sfinte, / Bătrânii arși de lacrimi, / Copiii morți pe drumuri, / Aduceți-vă aminte // Când veți porni războinic, spre noile hotare, / Cu gândurile-n clocot și sufletul fierbinte, / În trâmbițe de-alarmă și-n viscol de fanfare…/ Aduceți-vă-aminte."

Potrivit e să încheiem cu versuri din poezia lui Nicolae Iorga - „Nu ne uitați!": „Noi suntem mulți, e codrul plin, / De noi e plin muntele tot, / În șiruri crucile se țin / Pe gropi ce nu se mai socot. // …. // Dar cum suntem din moși-strămoși, / Deprinși tot cu-aceleași sorți, / Ne-am dus la moarte bucuroși, / Și nu le cerem alte morți. / Români am fost, când am luptat, / Până la urmă, neclintit, / Creștini suntem, că am iertat, / Dormind acuma liniștit. //…// Și fiindc-am fost tot ce v-am fost, / Când ne-am făcut al vieții rost, / În bucuria voastră, frați, / Nu ne uitați!".

 

Lasă un comentariu