GEORGE ENESCU (II) (19 august 1881 - 3/4 mai 1955)

Între anii 1900-1914, Enescu a concertat în toată Europa. În februarie 1902, a concertat în premieră la Berlin, ca solist al Filarmonicii dirijate de Rebicek. În 1903, susține primul său concert la Londra; în 1906, în cadrul concertelor Colonne, la o serată muzicală dedicată lui Richard Strauss, Enescu a interpretat „Sonata pentru vioară și pian" a acestuia, fiind acompaniat la pian chiar de faimosul compozitor german. În anul 1907, îl găsim la Lille, unde a interpretat „Simfonia spaniolă" de Lato, iar doi ani mai târziu avea să întreprindă un turneu triumfal în Rusia. În 1912, și 1914, a susținut concerte la Budapesta, iar în 1913, în Torino, Belgia, Olanda și Scoția.

Deosebite au fost întâlnirile cu marii artiști ai vremii: Claude Debussy, Pablo Casals, Fritz Kreisler, Eugen Ysaye, Alfred Kreisler etc. Gustav Mahler însuși va dirija în primă audiție pe pământ american „Suita" lui Enescu, în ianuarie 1911.

În 1910, atras de prezența pe afișul Comediei Franceze a numelui lui Mounet-Sully, cel mai mare tragedian al momentului, Enescu a mers la una din reprezentațiile spectacolului „Oedip rege" de Sofocle. Aceasta a declanșat în sufletul lui Enescu ceea ce avea să devină cea mai grandioasă experiență artistică a sa și asupra căreia va stărui timp de 25 de ani (după unele surse, 30). La sfatul lui Pierre Lato, cunoscut critic muzical al vremii, apelează la Edmond Fleg, poet și dramaturg la operă, pentru a-i pune la dispoziție textul pentru care va compune muzica. Libretul va fi gata în 1912, dar Enescu nemulțumit, îi cere autorului să-l refacă în sensul viziunii lui asupra celor două piese ale lui Sofocle: Oedip rege și Oedip la Colonos. Această a doua versiune era pe placul compozitorului român. Din nefericire, declanșarea Primului Război Mondial va amâna proiectul lui Oedip până în 1920.

În viața lui Enescu și-a făcut loc și dragostea. Se crede că relația celor doi - Enescu și Maruca - începuse pe fondul vulnerabilității lor afective. Mama muzicianului se stinsese din viață în 1909, iar Maruca era șocată să descopere existența relației dintre soțul ei, Mihai Cantacuzino și propria soră, Nellie. Deși fiul „Nababului" avea reputația unui afemeiat, nicio clipă nu și-ar fi putut imagina o asemenea apropiere. După doi copii, Alice și Bâzu - viitorul mare pilot al României - căsătoria părea a fi una reușită, dar nu a putut trece peste idila soțului cu sora ei.

Tânăra Maria Rosetti-Tescanu (urmașă a două vechi familii boierești moldovene, Rosetti și Jora) a reușit să se căsătorească cu cel al cărui nume lumesc era Gheorghe Gr. Cantacuzino, peședintele Partidului Conservator și prim-ministru în două rânduri și socotit drept cel mai bogat român al vremii. Formal, a rămas soția acestuia, dar, în realitate, ei au convenit să-și trăiască fiecare viața așa cum credeau de cuviință. Relația ei platonică cu Enescu va deveni una pătimașă, fizică, prin anii 1914-1915. Răscolit de datoria patriotică și poate mai ales de a sa „princesse aimée", compozitorul se întoarce din Franța, în septembrie 1914, cu un vapor pe Mediterana, ocolind în felul acesta posibilele surprize neprevăzute ce s-ar fi putut ivi pe uscat datorită războiului deja început în Europa. Reîntors, activitatea sa concertistică a fost inaugurată prin cele două concerte din 14 și 21 decembrie, în care a prezentat publicului bucureștean pentru prima dată în audiție integrală Simfonia a IX-a de Beethoven. Au urmat, la 21 martie 1915, Parsifal de Wagner, și apoi o serie de concerte la Ploiești, Craiova, Turnu-Măgurele, Râmnicu-Vâlcea, Brăila, Galați etc. Tot în 1915, în luna decembrie, avea să termine Suita a II-a pentru orchestră în do major, lucrare neoclasică cu puternice influențe românești, și pe care a prezentat-o în primă audiție pe 9 aprilie 1916.

Ocuparea Munteniei de către inamic și căderea Capitalei pe 6 decembrie 1916 i-au determinat pe rege, Parlamentul și Guvernul României să se refugieze la Iași, unde Enescu putea fi regăsit, locuind cu chirie într-o căsuță lângă Teatrul Național. Maruca era și ea acolo, la reședința din oraș a familiei Cantacuzino, soțul ei fiind pe atunci ministru al Justiției în Guvernul Brătianu. Acum se nasc două legende ale Primului Război Mondial: Regina Maria, care era ferm convinsă de izbânda României în război și devotată necondiționat răniților, și cea a lui George Enescu, care cutreiera spitalele cântându-le răniților pentru a le alina pe măsura puterilor sale suferințele.

La cererea Marelui Cartier General Român, în martie 1917, Enescu a efectuat un scurt turneu în Rusia, unde va concerta la Sankt Petersburg pe scena Teatrului „Mariinski", în fața unei săli pline. Era chiar în zilele revoluției din februarie-martie, când țarul a fost obligat să abdice și care preceda mult mai sângeroasa revoluție bolșevică.

(va urma)

 

Lasă un comentariu