BANII ROMÂNIEI (XVI) BANII STATULUI CAPTURAT

Așa se explică de ce economia românească nu a preluat decât instrumentele, nu și filozofia pieței capitaliste. Dacă filozofia pieței capitaliste are ca idee centrală sporirea beneficiului prin lărgirea consumului ca urmare a unei permanente preocupări de reducere a costurilor unitare și, respectiv a prețului de vânzare, piața românească are ca idee centrală sporirea beneficiului nu prin stimularea consumului, ci prin ridicarea prețului de vânzare până la nivelul la care susține costul necompetitiv al producției interne, indiferent de calitatea, atractivitatea sau modernitatea acesteia. Pare paradoxala o adaptare prin nemodificare? Totuși, realitatea românească ne confirmă acest lucru. Astfel:

• Deși se avansează permanent în direcția privatizării și a manifestării capitalului privat în economie, marea majoritate a cetățenilor vor ca statul să le asigure locuri de muncă și „o viață decentă" prin menținerea unui important efort bugetar de asistare socială;

• Deși multe societăți cu capital majoritar de stat nu au depus după 1990 eforturi pentru a fi competitive pe piață și, în consecință, nu au comenzi pentru producție, salariații cer statului să le plătească salariile chiar dacă nu au prestat nicio activitate aducătoare de valoare;

Deși societățile furnizoare de utilități (electricitate, apă, gaze, căldură) au trecut pe principiul comercial, statul a păstrat principiul necomercial dinainte de 1990, reintroducând sistemul subvențiilor și asistării sociale;

• Deși proprietatea privată a fost garantată și apărată prin Constituție, statul a continuat să discrimineze proprietatea privată autohtonă prin acordarea de facilități neconcurențiale capitalului străin interesat de privatizarea unor importante unități industriale sau bancare;

• Deși nivelul productivității muncii este mult sub media europeană, sindicatele cer ridicarea veniturilor reale până la nivelul european, fără a se implica în efortul de creștere a productivității;

• Deși noii oameni de afaceri români se pronunță pentru dezvoltarea și liberalizarea pieței interne, cea mai mare parte a beneficiilor lor o plasează în străinătate sau o afectează unui consum personal de lux, fără a face investiții productive importante.

• Deși se declară necesitatea creării și dezvoltării unei clase de mijloc, principalele categorii de intelectuali (profesori, medici, cercetători științifici) au venituri la limita mediei pe economie, fiind salarizați tot în baza eronatului principiul socialist al împărțirii muncii în productivă și neproductivă chiar dacă s-a creat o lege a salarizării unice;

• Deși s-a creat și funcționează piața de capital și sistemul bursier, privatizările și licitațiile pentru cheltuirea banului public se realizează fără transparență, în afara pieței de capital, nu pe principiile competitivității, ci prin negocieri si înțelegeri specifice economiei socialiste, adică dirijate și supervizate de către interesele puterii politice.

• Deși veniturile populației au crescut după 1990, polarizarea societății a continuat să se consolideze favorizând apariția unei piețe foarte restrânse a consumului de produse și servicii de bună calitate, compatibile cu standardele piețelor occidentale. Nu s-a conturat încă tendința extinderii acesteia ci, din contră, tendința izolării ei în „insule de prosperitate". În schimb, există o tendință puternică de „reciclare" pe piața românească a unor produse străine de proastă calitate dar cu prețuri acceptabile care mulțumesc consumul de masă la supermarketuri și suplinește lipsa produselor ieftine și de calitate ale industriei românești.

În raport cu statele Uniunii Europene, România își „consolidează" statutul de piață de desfacere. O piață mare din punctul de vedere al numărului de cumpărători, dar mică din punctul de vedere al puterii lor de cumpărare. Astfel, locul pe care România „și-l câștigă" în ansamblul european este acela al unei „piețe" de categoria a II-a unde mărfurile contrafăcute și cele second-hand încă se bucură de atractivitate. Totuși, după 1990, România a înaintat spre statutul de țară democratică poate mai repede decât ne-am fi așteptat. Alegerile libere, libertatea de expresie, manifestarea societății civile, libertatea presei și îndeplinirea criteriilor politice de aderare la Uniunea Europeană sunt dovezi ale acestor progrese. Nimeni nu poate nega sau minimaliza saltul uriaș pe care societatea românească l-a făcut în douăzeci de ani de la totalitarism la democrație.

(va urma)

 

Lasă un comentariu