A lua putere nouă întru desăvârșirea unei misiuni este ideea studentului în teologie Elie Miron Cristea din Cuvântare rostită la mormântul Mitropolitului Andrei Șaguna, la Rășinari, în 15 iunie 1889. Fondul de spiritualitate al Marelui Șaguna se va așeza de timpuriu în preocupările lui Miron Cristea de întemeiere a unei culturi în datele adevărului românesc, infailibile fiindu-i cuvintele psalmistului, „Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne", sau cele apostolice: „Luptă bună am luptat, calea am săvârșit, credința am păzit."
Ilustrăm, așadar, și de această dată, plinătatea ideatică a scrierilor primului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, cu gândul că, nu peste mult timp, se vor împlini 150 de ani de la nașterea Sa.
În crezul arhiereului, spre puterea cea nouă în „răspândirea luminei" tind, deopotrivă, biserica și națiunea. Auditoriul l-a perceput pe Miron Cristea, încă din anii debutului, ca pe protectorul „puternic și clar", cu „țintă și scop", al bisericii și al națiunii. „Astfel nu-i mirare, dacă poporul nostru - scria Miron Cristea în 1909 - limba, legea, religia, datini și tradiții le consideră deopotrivă „sfinte", dacă sentimentele sale religioase sunt strâns unite cu cele naționale, formând un întreg nedespărțit, căci țăranul român, la întrebarea „De ce religie te ții?" răspunde: „De legea românească". În Duminica Ortodoxiei din 1928, arhiereul își mărturisea statornicele „preocupațiuni", nu doar „pe terenul bisericesc", ci „în toate direcțiunile", preluând cugetul celor care au cutreierat, ca mucenici, „unghiurile românismului", Horia, Constantin Brâncoveanu, Tudor Vladimirescu, Iorga, I.C. Brătianu, știind că biserica și națiunea „una se simt", că este o „norocire" când națiunea se „razimă de-o biserică care e națională…" Când este confirmat ca episcop al Caransebeșului, la 16 aprilie 1910, moment numit de Miron Cristea fundamentul de granit al biografiei sale, ziarul „Lupta" din Budapesta, publicație a Partidului Național Român, consemna: „Bărbat cu întinse cunoștințe, de o moralitate superioară și cu calități fizice excepționale, el este modelul de preot cum l-au definit cele dintâi veacuri ale creștinismului în concepția și curățenia lor ideală."
Puterea cea nouă apare definită în scrierile lui Miron Cristea și prin descifrarea nuanțelor de vitalitate ale ancestralului, dizertând, în acest sens, în studiul „Datini de nuntă la Toplița" despre axiologia vieții sau spiritualitatea primordială. La fel, la manifestările blăjene ale semicentenarului „Astra", între elite ale Ardealului, Miron Cristea a conferențiat despre originea jocurilor și a teatrului la popoarele păgâne și la români, definind arta teatrală ca putere nouă prin virtute, înălțare și iubire, „pe care viața modernă din zilele de azi tot mai tare le surghiunește", evidențiind rolul artei în modelarea caracterelor „fără de care nici un popor nu mai ajunge la creangă verde".
Prin mărturisirile despre „a lua putere nouă", arhiereul se apropie de idei culturale prestigioase ale timpului, ce definesc o „nouă direcție". Titu Maiorescu, prin studiul „Direcția nouă în poezia și proza română", argumenta ideea de sarcină a culturii și puterea purtării acesteia: „Căci cultura e o sarcină care cere și consumă neîntrerupt puterile vitale ale unei națiuni." Definirea maioresciană a sarcinii culturii, prin adevăr, căutarea spiritului viu, respingerea monotoniei și a uniformității, accentuarea elementului național, își găsește reverb în discursul lui Miron Cristea despre puterea cea nouă. Arhiereul este spirit maiorescian prin rigoare, adept al limbajului cultural sincretic, fiind inițiat deopotrivă în teologie, filozofie, istorie, psihologie, economie sau literatură.
Puterea cea nouă apare în discursul lui Miron Cristea și ca întărire a spiritului prin salvarea de la „stricăciune" și ridicarea la slavă, ieșirea din robie și prefacerea „în trup deplin înduhovnicit ". Zidirea înduhovnicită e afirmată prin „descoperirea fiilor lui Dumnezeu", prin naștere și moarte, prin nădejdea și slava în viața omului și în succesiunea istoriei, prin Învierea ca oponent al primejdiei, nedreptății și chinului, ca populare a imanentului cu plenitudinea transcendentului. În Cuvântarea rostită în 1919, la prima aniversare a Adunării Naționale de la Alba-Iulia, în aula Universității din București, dr. Elie Miron Cristea cerea, în numele Învierii Domnului, încetarea vehemenței „vrăjmășiilor", având revelația că „trăim în zilele învierii noastre naționale".
A lua putere nouă înseamnă în opera lui Miron Cristea și ceea ce Nicolae Iorga numea într-un articol din „Neamul românesc", datat 7 septembrie 1920, „forma necontenit reînnoită ". O lectură mai puțin convențională („reflexivă" ar numi-o Matei Călinescu) a discursului arhiereului (însumând predici, pastorale, cuvântări, conferințe, epistole, apeluri, texte de rugăciune) îi valorizează acestuia puterea cea nouă a expresiei, dicția amplă, evocatoare sau colocvială, surprinzătoare prin unghiul de abordare, întotdeauna sigură prin inteligență și coerența bunului-simț, în vecinătatea de adâncime și noblețe, credem, a publicisticii eminesciene. Nicolae Iorga era impresionat de „caracterul de realitate practică" și de „caracterul de înțelepciune religioasă cu totul modernă" pe care-l aveau discursul Mitropolitului Primat. „Una dintre cele mai frumoase cuvântări improvizate pe care le-am auzit - consemna Iorga în 1920, după un pelerinaj la Mormântul lui Mihai Viteazul - a fost aceea a Mitropolitului Miron înaintea rămășițelor lui Mihai și înaintea Suveranului țării unite, acolo, la Dealu. Ascultam pe un cetitor plin de sârguință al studiilor celor mai recente privitoare la istoria Românilor, pe un judecător critic al rezultatelor, știind a scoate din ele tot ceea ce era de interes imediat și privea direct dezvoltarea și viitorul Bisericii (…) Mulți au rămas uimiți de senina putere pe care o dovedea vorbitorul."
În imagine: Valentin Marica, vorbind la „Zilele Miron Cristea", de la Toplița Română, ediția 2017, despre Simbolurile „apei vii" în scrierile Patriarhului.
