La începutul timpurilor cerul se afla foarte aproape de pământ. Cerul trăia în mijlocul oamenilor, ba chiar, era atât de aproape, încât ei puteau să se miște numai aplecați. În schimb, nu trebuiau să se preocupe de hrana lor: era de ajuns să întindă mâna, să rupă bucățele de cer și să mănânce.
Într-una din zile, tânără fiică a șefului tribului, care avea un caracter urât și făcea totdeauna contrariul celorlalți, în loc să rupă și ea bucăți din cer, începu să privească spre pământ și să adune semințele pe care le găsea. Își procură și un vas pentru pisat semințele. Astfel, îngenuncheată, de fiecare dată când ridica vasul, acesta lovea cerul și pe Dumnezeu. Deranjată în munca ei, tânăra spuse cerului:
-„Cerule, n-ai putea să te îndepărtezi puțin?"
Cerul se îndepărtă, iar tânăra se putu ridica în picioare. Continuă munca ei și, de fiecare dată când pisa semințele, ridica vasul din ce în ce mai sus. Imploră cerul din nou, iar acesta se îndepărta iarăși. Atunci începu să arunce vasul din ce în ce mai sus. La a treia rugăminte, supărat, cerul plecă departe, acolo unde se află până astăzi. De atunci oamenii merg drepți. Nu se mai hrănesc cu bucățele de cer, ci cu semințe de mei. Dar Cerul nu se mai arată oamenilor, așa cum făcea într-o vreme, atunci când în fiecare seară venea să rezolve neînțelegerile lor; acum oamenii au rămas singuri cu certurile lor.
