Dascăli mureșeni COLCERIU EUGEN

S-a născut la 14 martie 1933 și a plecat dintre noi înainte de vreme, la numai 56 de ani, la 29 august 1989, înainte cu câteva luni de evenimentele care aveau să schimbe fața lumii. A văzut lumina zilei în comuna Valea Sasului, din fostul raion Târnăveni, într-o familie numeroasă de 12 copii. Părinții, Matei și Agafia, oameni gospodari, cu dragoste de pământ, au trudit din greu pentru a-și crește copiii și a-i purta la diferite școli, luptându-se și cu piedicile puse de regim tuturor acelora care aveau o stare materială mai bună. Matei a rămas văduv cu șase copii, și din a doua căsătorie au mai rezultat șase. Mama, Agafia, i-a crescut și i-a înconjurat cu toată dragostea ei pe toți deopotrivă până i-a văzut la casele lor. Frații, crescuți mari, se întâlneau cu toții la evenimente mai deosebite ( nunți, botezuri sau înmormântări). Era o mare bucurie să vezi o asemenea familie trăind în armonie și la bine și la greu! Eugen a urmat cursurile școlii primare din sat și apoi la Blaj, unde a absolvit, în 1952, Școala Pedagogică de învățători. Cu multă amărăciune își amintea cum, în penultimul an de școală, a fost trimis acasă și să nu vină înapoi fără dovada că tatăl său s-a înscris în colectiv. Copilul n-a îndrăznit să spună tatălui pentru ce a venit acasă și nu se mai duce la școală. Într-o zi, acesta l-a luat și împreună au parcurs drumul pe jos, din Valea Sasului până la Blaj. Acolo, tatăl a aflat adevărul și în ziua următoare era înscris în colectiv. Trecuse ceva vreme din anul școlar și Eugen n-a mai putut continua la zi, numai în particular. Tânărul absolvent, crescut și format în atmosfera Blajului cultural și patriotic, va ajunge învățător în satul Chimitelnic din fostul raion Luduș, regiunea Mureș Autonomă Maghiară, și apoi în satul Dătășeni, comuna Cuci, unde a trăit până la moarte, timp de 33 de ani. A fost, în vremea asta, învățător, învățător director, profesor și profesor director, căci în sesiunea din februarie 1966 a absolvit Intitutul Pedagogic de 3 ani din Tg.-Mureș, Facultatea de Filologie, secția română-istorie. A obținut gradul II în învățământ și urma să se înscrie pentru gradul I, cu lucrarea „Monografia satului Dătășeni", dar n-a mai apucat. Parcă și-ar fi presimțit sfârșitul: în 1988, a organizat o întâlnire cu fiii satului, unde a prezentat și fragmente din această lucrare. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om atât de implicat în toată viața culturală și obștească a satului.

N-a fost numai un om al școlii, ci unul care s-a angajat în tot ceea ce putea să contribuie la ridicarea prestigiului școlii și al vieții tuturor sătenilor. Nimic nu s-a făcut în Dătășeni în această perioadă fără să fie și amprenta lui Eugen Colceriu: noul cămin cultural, extinderea construcției școlii, lumina electrică la barcă, trotuar din dale până la Cuci etc. Sufletul hrănit cu idealurile înălțătoare ale dascălilor blăjeni s-a răsfrânt în sufletele copiilor pe care i-a învățat. Nu întâmplător, cu câțiva ani în urmă, foștii lui elevi au ridicat în fostul sat Dateș-După-Deal un monument care să amintească faptul că acolo au existat oameni adevărați. Satul nu mai este, nici mormintele nu se prea văd, dar monumentul consemnează pentru urmași pe toți trăitorii care au fost. În sufletele urmașilor dăinuie încă legătura cu țărâna, sădită, poate, și de către profesorul de istorie, Eugen Colceriu, care cânta atât de frumos versurile lui Goga: „La noi sunt codri verzi de brad/ Și câmpuri de mătasă…" sau „De ce m-ați dat de lângă voi…". La venirea în satul Dătășeni, la școală, a întâlnit-o pe viitoarea soție, învățătoarea Maria Albu, mai târziu profesoară de matematică, cu care s-a căsătorit și au crescut împreună trei copii: Dănuț, Claudiu și Liana. Puțină lume poate să înțeleagă ce înseamnă ca doi dascăli, trăitori într-un sat destul de izolat, să crească și să poarte la școală, inclusiv facultate, trei copii! Eugen și Maria (Jenu și Doamna) și-au iubit copiii și nepoții cum puțini părinți sunt în stare de așa ceva. S-au neglijat pe ei și au făcut tot ce au putut pentru copii. Nu trecea o zi de naștere a vreunui copil sau nepot fără o cât de mică atenție din partea părinților, respectiv bunicilor. S-au bucurat de fiecare succes al copiilor și s-au supărat peste măsură de necazurile lor. Maria s-a stins mai devreme, iar el a rămas să-și înfrunte boala (leucemie) cu seninătate până la sfârșit.

Părinții își dorm somnul de veci în cimitirul din sat, iar copiii cu copiii lor își duc viața mai departe, că așa e dat fiecăruia să-și urmeze calea lui. Nu trebuie să se uite niciodată că aici au trăit cândva doi dascăli legați cu toată ființa lor de acest sat numit Dătășeni, comuna Cuci. Bătrânii satului le rostesc numele cu respect și le pun o floare pe mormânt de câte ori trec prin cimitir.

 

Lasă un comentariu