BANII ROMÂNIEI (XVIII) BANII STATULUI CAPTURAT

Schimbarea regimului politic în 1989 a dat speranța renunțării la sistemul statului paternalist, conform căruia individul considera statul ca o autoritate supremă asupra propriului destin, de la care aștepta rezolvarea tuturor problemelor sale. S-a sperat înlocuirea statului paternalist cu statul partenerial cu care individul, având posibilitatea valorificării propriului său potențial, ar fi putut dezvolta relații de parteneriat în direcția rezolvării unor probleme de interes specific, dar care depind de soluționarea altor probleme. Pentru a beneficia de avantajele statului partenerial, în ultimii douăzeci de ani ar fi fost necesară respectarea unor valori și principii democratice, din sfera raportului dintre individ și stat, printre care cele mai importante sunt:

• Tratarea individului exclusiv prin efectele drepturilor și obligațiilor lui de „cetățean".

• Tratarea cetățeanului nu numai ca simplu contribuabil, dar și ca posibil actor al parteneriatului public-privat.

• Tratarea cetățeanului nu numai ca factor de producție (forță de muncă), ci și ca factor de decizie (forță politică electorală).

• Tratarea cetățeanului nu numai ca pe un beneficiar al dezvoltării economiei, ci și al consolidării democrației.

Evident, nu avem nicio dovadă că statul român evoluat în această direcție. Din contră, inconsecvența de care puterea politică a dat dovadă în ceea ce privește reformarea statului nu a dus în niciun fel la așa-numita „umanizare" a aparatului de stat de care se vorbește tot mai mult la nivelul Comisiei Europene. Deficitul instituțional și de democrație de care încă suferă românii apare cu pregnanță tocmai în contextul unei anumite „dezumanizări" a statului, în sensul incapacității sale de a îmbunătăți și moderniza raportul dintre individ și societate.

Ceea ce societățile moderne și-au propus este realizarea acestui raport prin rezolvarea problemei conștientizării la nivelul individului și al colectivităților locale a faptului că interesul individual este condiționat de cel general, iar atingerea unuia cât și a celuilalt este posibilă numai printr-o relație de parteneriat cu statul.

În comparație cu ce s-a întâmplat și se mai întâmplă în societățile moderne, societatea românească apare ca fiind adevărat vestigiu al trecutului. Societatea românească încă se caracterizează prin paradoxul opoziției dintre individ și stat, prin refuzul de a accepta obiectivitatea raportului esențial dintre interesul general și cel individual, prin discriminări economice și administrative, prin rigiditatea unei birocrații mai mult omniprezente decât competente. România a avut marea șansă de a moderniza și democratiza instituțiile statului prin evenimentele din 1990.

Din păcate, această șansă a fost ratată în mare măsură.

Evenimentele din decembrie 1989 s-au deosebit de ceea ce s-a întâmplat în celelalte țări foste comuniste și prin faptul că au fost caracterizate de violență. Aceasta nu s-a manifestat numai prin pierderea de vieți omenești, dar și prin faptul că întreaga structură administrativă și instituțională a statului comunist a fost complet distrusă în mai puțin de o săptămână.

Nu vom discuta în ce măsură distrugerea instituțională și vidul administrativ și de putere care s-au creat ulterior au fost benefice procesului de reforme și vieții de zi cu zi a populației. Părerile sunt împărțite și nu fac obiectul studiului de față. Ceea ce vom discuta, însă, este oportunitatea care s-a creat după dezmembrarea rapidă a structurilor statului comunist în sensul declanșării imediate a procesului de modernizare a structurii statale, atât din punctul de vedere al rolului și locului statului, cât și din punctul de vedere al raportului democratic dintre acesta și cetățeni.

Vidul instituțional reprezenta o condiție favorizantă conceperii și creării unui aparat și al unor instituții de stat de tip european apte de a impulsiona începerea unui proces de eliminare treptată a concepției paternaliste, de simulare a inițiativei particulare, de descentralizare a relațiilor dintre centru și colectivitățile locale, de creștere a gradului de credibilitate a statului în relația cu sectorul privat și investitorii străini, de dezvoltare a instrumentelor și climatului necesar parteneriatului public-privat.

Această condiție favorizantă a rămas, însă, fără rezultat.

(va urma)

Lasă un comentariu