Era o dimineață de iulie a anului 1940, care îl găsea pe Chiune Sugihara în Lituania, unde își servea țara ca ambasador. Curtea ambasadei se umpluse de oameni și, dovedindu-se neîncăpătoare, șuvoiul de oameni se revărsase până departe, în stradă. Aceștia erau evrei polonezi, fugind din calea exterminării naziste. Nu mai erau multe locuri sigure pentru ei în Europa, iar pentru a ajunge în ele, aveau nevoie de viză de tranzit. Curaçao, teritoriu aflat sub jurisdicție olandeză, era una dintre destinațiile râvnite. Sugihara a telegrafiat la Tokio pentru a obține permisiunea de a elibera vize, dar răspunsul negativ nu a lăsat loc de interpretare. Prins în cleștele unei dileme dificile, Sugihara hotărăște să încalce ordinele primite, conștient că își riscă nu doar cariera, ci și viața. Scrie vize pentru evrei zile și nopți întregi, până ce articulațiile umărului și degetele îi sunt afectate. Mai mult, pentru că evreilor le lipseau acte necesare vizei, acceptă orice act aflat în posesia lor, ba chiar și o simplă foaie albă, pe care solicitantul scria destinația la care vrea să ajungă. Obligat fiind, în cele din urmă, să se prezinte la Berlin, scrie vize pe peronul gării, chiar și în tren, aruncându-le pe fereastră evreilor care alergau de-a lungul căii ferate. După ce războiul s-a încheiat, Sugihara a fost demis din Serviciul Extern Japonez, fiind nevoit să vândă becuri o perioadă de câțiva ani, ca să-și întrețină familia. Abia cu un an înainte de a muri primește distincția Drept Între Popoare, acordată de Institutul Yad Vashem, dar, prea bolnav ca să se deplaseze, nu este prezent la ceremonie. Întrebat într-o ocazie care a fost motivul pentru care și-a sacrificat o carieră ce înflorea atât de promițător, Sugihara a vorbit despre întâlnirea cu refugiații înlăcrimați, printre ei femei și bătrâni, așa de disperați încât se aplecau să-i sărute încălțămintea. I-a fost milă de ei și le-a dat o viză spre viață.
