CREDINȚA CEA DĂTĂTOARE DE PUTERE

Pe lungul drum al pătimirii noastre, singurul care duce spre curata sfințenie, din timp în timp și din loc în loc, DOMNUL a pus troițe ale nemuririi, în care ard candele ce luminează suitoarea noastră cale, aducându-ne aminte că doar prin CREDINȚĂ nestrămutată, CINSTE și CURAJ putem rămâne deasupra tuturor mincinoaselor și învolburatelor vremi care se scurg în clepsidra timpului cel fără de sfârșit. Și toate astea numai pentru ca urmașii urmașilor noștri 010 să aibă spre cine și spre ce a-și întoarce ochii sufletului și ai minții atunci când, nenorocul, primejdiile și necazurile se strâng și înconjoară ca volbura neamul nostru cel mare, bun și răbdător.

Și atunci, din umbra unui colț de gând curat, chemăm vremurile cele mari și înălțătoare, picurând pe ele lacrima amintirilor pentru a-i reînvia pe Hristoșii noștri ce au păstorit acest colț de lume și care au pătimit sub crucea sorții lor, pentru a putea ține întreg cuibarul născătoarei noastre vieți și dreptul nostru la libertate. Ei, aurite icoane ale altarului românesc, atunci când neamul și țara au cerut-o, și-au pus viața zălog în palma lui Dumnezeu și, cu sabia în mână, îmbărbătând și însuflețind neamul și oastea lor, și-au apărat cu cinste hotarul lumii lor și credința străbună. Dacă au fost vrednici a nemuri în amintirea veacurilor, Domnul i-a ocrotit și i-a ajutat să iasă biruitori, pentru a fi din veac în veac veghetorii noștri cei mari și buni. Doar amintindu-ne numele ni se înfioră sufletul nostru temător și ni se oțelește brațul înarmat pentru al purta spre victorii.

Așa s-au vrednicit pentru ei și țară, dar și în gloria lumii un DECEBAL, crucea acestui neam năpăstuit, un BASARAB, întemeietor de stârpiri glorioase și de țară, un MIRCEA, netemutul nostru, cel cu drag de neam, un ȘTEFAN, cel mereu cu sabia într-o mână și cu crucea în cealaltă, apărător de țară si credință, mereu în fața puhoaielor flămânde și însetate de glorie ce roiau la hotare, un IOAN VODĂ și-un ȚEPEȘ, domnii dreptății și ai curajului nebun, spaima hulpavilor din jur, un BRÂNCOVEANU, domnul cel sfînt și înțelept, un AVRĂMUȚ, jertfindu-se pentru Ardealului nostru cel atât de bogat și de râvnit , un CUZA, acel domn al dreptății. Aici se termină șirul marilor noștri conducători, cei care au înțeles, mai bine ca noi, că nu poți rămâne în istorie decât săvârșind fapte mari și curajoase, nu pentru tine, ci pentru neamul tău și țară, pentru că nu tu ci ea, țara, trebuie să fie cea veșnică.

Și mai mult de-atât, toți pomeniții aici la chemarea istoriei, nu ar fi putut face nimic dacă nu ar fi avut sfânta credință, cea fără de care brațul și inima lor ar fi rămas seci și fără vlagă. Și-apoi Doamne, de vreo 200 de ani încoace noi n-am făcut altceva decât să tot peticim această țară, să ne tot micim în gând și-n suflet, să fim tot mai slugarnici și mai neînsemnați în fața străinilor. Pierit-a oare curajul străbunilor noștri, demnitatea lor în fața morții, setea de dreptate? Nu, topitu-sa doar încetul cu încetul credința străbună, cea care te oprește a face toate relele acestei lumi, cea care te curăță de păcate pentru a te putea înălța în virtute, curaj și bărbăție.

Vremea noastră este o vremea amestecată, tulbure, plină de primejdii, care duce omul la îndulcite păcate, iar de aici până la pierzanie, nu e decât un pas. Și mai rău decât atât, de prea mult timp nu mai avem modele demne de urmat. Tocmai de aceea, este atât de mare nevoie ACUM, a ne aduce aminte de ce-au făcut în asemenea clipe de grea cumpănă înaintașii noștri.

De aceea te chemăm pe tine în gând, mare BRÂNCOVENE, să ne înveți că toate în această lume sunt pieritoare și fără valoare, în afară de credință, de demnitate și de onoare, acestea sunt singurele pe care nimeni nu ți le poate lua cu de-a sila, singurele care înnobilează omul chiar în fața vrăjmașului, singurele care îi dau speranță și tărie, care te pot face stâncă în fața furtunii. Vino dar, mărite domn, și ne arată nu cum se moare în demnitate, că asta o înțelegem, ci cum se poate ajunge într-o viață de om să poți pune, în clipa supremă , deasupra tuturor darurilor și virtuților, CREDINȚA NEAMULUI TĂU! Poate pentru că de la începutul veacurilor și până acum, toți care au trecut pragul vieții, au avut în ultimul lor gând speranța că vor ajunge în împărăția cerurilor unde își vor întâlni părinții, frații, bunicii, străbunicii, și ce le vor spune lor? Ce averi au lăsat în urmă? Ce băgății? Ce titluri? În veșnicia lumii de-acolo acestea nu au nicio valoare. Singurele care contează vor fi faptele cele mari, frumoase, curate, bune, pornite din inimă și făcute față de cei apropiați, față de neam și țara care te-a ținut la sânul ei și mai presus de toate, față de credința în care ai trăit tu dimpreună cu toți ai tăi din moși-strămoși, cea care te-a învățat toate cele bune și de laudă pentru a putea trăi în cinste, liniște și pace.

Poate de aceea, mărite BRÂNCOVENE, tu n-ai putut să te lepezi de credința ta, pentru că dacă ai fi făcut-o te-ai fi lepădat de tot neamul tău până la cel care l-a început, te-ai fi lepădat de toate visele și speranțele lor, de toate bucuriile și durerile pe care le-au avut fiecare în scurtimea vieții și asta era prea mult pentru tine și ai tăi. AI FI RĂMAS SINGUR părăsit de toți și toate câte ai adunat în viață și asta nu ai putut-o face pentru nimic în lume.

Învață-ne așadar mărite și cinstite domn, să ne lepădăm de păcatele acestei lumi care ne micesc și ne otrăvesc sufletul, cele care sunt: avariția, minciuna, setea de putere, infatuarea, lingușeala, trădarea, lașitatea și câte altele, și învață-ne să fim doar DREPȚI, CINSTIȚI și cu CREDINȚĂ. Când vom învăța toate acestea, nu ne vom mai teme de nimeni și de nimic, vom fi cei mai fericiți și mai bogați oameni de pe pământ, vom fi noi cei adevărați iubiți și ocrotiți de Dumnezeu. E mult? E puțin? Asta doar sufletul nostru o va ști cu adevărat. Ție mărite BRÂNCOVENE, ÎȚI MULȚUMIM CĂ NE-AI ARĂTAT CALEA pe care ar trebui să meargă până la capăt bunul și răbdătorul neam românesc, cel care a început aici, în găuacea timpului lumea, cu toate cele bune și rele ale ei, pentru că noi am fost puși să păzim până la capăt GRĂDINA MAICII DOMNULUI. Poate și de aceea am rămas și vom rămâne mereu aici, pe această bună, frumoasă și atât de râvnită GURĂ DE RAI, lăsând să treacă peste noi toate urgiile și bucuriile lumii. Cu tine, mărite Brâncovene, cu exemplul tău pe care ni l-ai lăsat drept învățătură, vom putea trece mai ușor lumea, cu toate ale ei.

Lasă un comentariu