VISÂND RETRĂIREA DIMINEȚII

Distribuie pe:

Fiecare poet are punctele sale cardinale, Steaua sa… Polară, și riduri pe suflet, la concurență cu longitudinea și latitudinea arderii. Dacă n-ar fi să fie așa, nici emoția n-ar lua forma aripii săgetate de prea mult înalt.

Există totdeauna o poveste de reinventat atunci când pasărea își pierde amintirile și, arsă de dorul primului zbor, așteaptă alintul jilav al zăpezilor încă neînflorite.

Există o pendulare perpetuă, ca un balans de gondolă, între apa verde a singurătății încătușate și visul înalt, risipit în poala fumurie a norilor, ca într-un cântec despre lebăda niciodată destul de albă, mută în enigmaticul fumuriu al dimineților.

Măcinate de spaime, trunchiurile copacilor par să se surpe sub tăceri asurzitoare, captive în cioburi de lună, în germinația nepământenei semințe a speranței.

Sunt stări pe care mi le-a produs lectura celui mai recent volum de poezie al lui Lazăr Lădariu, pe care am lucrat cu deosebită plăcere și ca redactor de carte. Am evitat în mod deliberat să folosesc vreun citat, până acum, fiindcă îmi plac provocările, iar volumul intitulat „Tranșeele ierbii", apărut la Editura „Vatra Veche", este nu doar o eflorescență de poezie cu adevărat frumoasă, ci o extrem de elegantă și tot atât de categorică „floretă", despărțind apele și statuând exigențele altitudinii creatoare. Fiindcă, poate părea hazardată afirmația, dar volumul „Tranșeele ierbii" cred că poate fi considerat, realmente, un… „manual de poezie", despre cum se poate scrie, cu sinceritate, fără a agresa emoțional sau estetic cititorul, cu discreție, decență și eleganță. Și, mai ales cu multă știință de carte, cu tone de lectură în memorie. În același timp, deși… nedeclarată ca atare, această recentă carte a lui Lazăr Lădariu este o pledoarie pentru art-terapie, fiindcă, în Purgatoriul pe care îl parcurgem, cel mai adesea, cu ochii larg închiși, Poezia ne poate menține în echilibru.

E greu să scrii despre creația unui om pe care îl cunoști, mai ales când acel om se confundă el însuși cu aburul frumoasei năluci a melancoliei, tulburând nepăsarea cea de toate zilele a oamenilor aflați sub vremi.

Mărturisesc, n-am aflat până acum cum s-ar putea scrie… obiectiv despre poezie. Sau despre muzică - deși sunt muzicolog. Nu mă refer la bagajul informațional, desigur, căci, fără acela, devine ilegală până și banala achiziționare a unui pix, nu doar mânuirea lui. Cum se poate scrie despre dans, despre pictură, despre..., despre…? Nu există rețetar, instrumentar, doar, poate, pe ici-colo, mai mult sau mai puțin plicticoase îndreptare, cum spuneam, ca notele informative, precizând că „subiectul" (adică dumnealui, poetul, artistul etc.) s-a născut la…, mai trăiește, sau nu, la…, (dacă are noroc!) cu…

Dincolo de glumă, despre frumos nu se poate scrie decât cu… frumos. Fiindcă… „Departe s-aud/ mari rostogoliri de stele/ pe târziul amurg,/ bolnav, și el,/ de multă așteptare// pe scările durerii urcând,/ mor amintirile;// se cuibărește umbra/ în pumnul de septembrie,/ sub luna mijind,/ acea lampă de lapte dulce,/ când începe/ primul zbor de năluci;// târându-se,/ șchiopătând,/ abia vine-nserarea,/ când o umbră ascunsă/ încep toate să aibă."

Am citat integral poezia „Departe s-aud…", una dintre cele mai frumoase - dar orice ierarhie ar fi inoportună, fiindcă volumul, în integralitate, degajă o căldură specială, tulburătoare, relevantă pentru creația poetului „cu fața la perete întors", care ascultă neodihna apei din fântâna cu vise, tulburată doar de ploaia de stele.

Pășind cu precizia diamantului pe linia imperceptibil despărțitoare între real și imaginar, poetul se cufundă cu inocentă mirare, și savoare, în lumea amintirilor paradisiace, evocând - proustian, aș zice - „timpul pierdut", ca un palimpsest sub care „urmele" se topesc „prin secunda dilatată", în așteptarea unui alt „Godot", sau a unui nou Chagall, căci, iată, „cu chip de porumbei,/ fantomele îngerilor/ flutură mari drapele de ceață…" („Se topesc urmele"). Superbă imagine!

O carte sub zodia Timpului… ireversibil, care își pierde culoarea, cu amintiri despre acea stradă a iluziilor pe unde fiecare ne-am purtat traista cu povești și vise, stradă ce „nu mai există/ e doar o amintire a ei,/ cu al ei viitor/ din bucăți de lună;// timpul amintirea și-o pierde."

Iremediabil îndrăgostit de „Patria de cuvinte", poetul se lasă fascinat de universul ondulat al rostirii: „Prin amintirea ierbii/ de-aseară,/ tăcerea/ ca o miere curge/ pe coapsa neagră a nopții,/ tiptil întronându-se;// cunună de lumină-i luna/ în dricul acesta/ de pletoasă-nserare;/ fantomele cresc/ printr-un abur subțire/ ca la umbra unei povești/ peste lume stăpână;// câine din lanțuri scăpat/ e rătăcitul fulger;//din vraja apelor răsare/ un zid mare, de umbre,/cu roua-n ochii dimineții/ce vine;// adânci întoarceri/ duc eu cu mine,/ adânci nemărginiri." („Adânci întoarceri duc cu mine").

Fugit irreparabile tempus.

„Tranșeele ierbii" este o carte puternică, în pofida fragilității aparente a discursului melancolic, împrumutând, pe alocuri, tonalități de lamento. Dar tonul este mai degrabă discursiv decât confesiv, tristețea are nuanțe de alint, disipându-se de dragul luminii, al primăverii, al noilor dimineți: „Dimineața aceasta/ stă pe o bancă de crini,// sub acoperiș de mărgean,/ deasupra veghind;// aici, strigătul umbrei/ a rămas/ în uitare totală,/ un privilegiu meschin;// odată cu gălbenușul soarelui,/ singurătatea/ bea aerul tare,/ râzând." („Singurătatea bea aerul tare, râzând"). Sau: „din adâncuri urcând,/ aud, chemând,/ clinchet de născuți clopoței;// primăvară,/ cu anii mei mulți,/ în jur,/eu,/ din nou,/ te aștept!" („Primăvară, cu anii mei, eu te aștept!").

Frumos, delicat, în același timp ferm, ca un inel subțire de aur, poemul „Aud un alt cântec de Înviere" alungă tristețile, precum un zâmbet de copil arcuit peste nori: „Într-o blândă dimineață,/ sfios calc/ potecile crinilor cu potire de rouă,/ prieten sunt/ cu frunza timpului,/ verzi ochi/ deasupra uimirii/ cu mirosuri de floare;// prin părul răsăritului,/ puful păpădiilor învață/ înotul prin aer;// o respirație nouă,/ ca un șarpe subțire,/ de ape curate,/ e gândul vecin cu nădejdea opririi/ viselor tulburi;// aud un alt zbor,/ un alt cântec/ de Înviere."

P.S. Recentul volum de versuri al lui Lazăr Lădariu, „Tranșeele ierbii", apărut la Editura „Vatra Veche" din Târgu-Mureș (director Nicolae Băciuț), în seria „100 de cărți pentru Centenarul Marii Uniri", va fi lansat, public, în cadrul amplei manifestări cultural-artistice „Punți de lumină" din 22 septembrie.

 

 

Lasă un comentariu