GEORGE ENESCU (19 august 1881 - 3/4 mai 1955)

Instaurarea guvernului pro-comunist Petru Groza, la 6 martie 1945, a însemnat începutul arestărilor și judecărilor, a sovietizării instituțiilor și a reformelor agrare care o lăsaseră pe Maruca fără avere și cu o protecție existențială incertă. La aceasta se adăugau relațiile lor cu Casa Regală, care de asemenea nu erau privite cu ochi buni, motive pentru care luna august a anului 1946 era dedicată de familie, despărțirii definitive de prieteni, de locuri și de locurile de veci ale părinților. Formal, Enescu a părăsit România cu încuviințarea autorităților, chipurile, ca un fel de ambasador cultural în SUA, unde a dat o serie de concerte în urma cărora suma de 20000 de dolari obținută a trimis-o în țară în fondul copiiilor săraci. După acest gest umanitar familia s-a stabilit la Paris, unde avea un apartament pe Rue Clinchi nr. 26, și o căsuță în Bellevue Medon, pe Avenue de la Glaciére nr. 1. Compozițiile sale nu se cântau, ca dirijor nu mai apărea demult, în schimb, ca violonist, avea cotă mare și din onorariile încasate putea satisface apetitul pentru lux al Marucăi. Tot în 1946, lumea muzicală americană, în semn de prețuire pentru genialul Enescu, a organizat o serată în onoarea lui, la Waldorf Astoria din New York, la care au participat printre alții: Toscanini, Kreisler, Heifetz, Arrau, Björling și Francescatti; maestrul a mai concertat cu Menuhin, avându-l ca dirijor pe Ionel Perlea. El însuși a dirijat cu alte ocazii la Washington, Indianopolis și Montreal - aici alături de pianistul Rubinstein. Până în 1953 a avut sub bagheta lui Orchestra Filarmonică din Londra și Orchestra BBC. Și-a reluat activitatea pedagogică ținând cursuri la Facultatea de Muzică de la Universitatea din Illinois, Academia Americană de Muzică de la Fontainbleau, Academia Chigiana din Siena și mai ales la cele de vară din Bryanston (Anglia). În paralel și-a dedicat timp pentru împlinirea marii sale pasiuni - compoziția - cizelând două bijuterii muzicale: Cvartetul de coarde nr. 2 în sol major (1952), și mai cu seamă, poemul simfonic pentru tenor, cor pe trei voci și orchestră Vox Maris (1954), pe care l-a dedicat Elenei Bibescu, ocrotitoarea lui din perioada pariziană. Pentru Maruca, care era preocupată exclusiv de propria-i persoană, Enescu s-a văzut nevoit să renunțe la vila din Bellevue, apoi la spațiosul apartament din Rue Clinchi și s-a restrâns în două cămăruțe ale aceleiași adrese. Aici l-a găsit Menuhin venit în vizită, ocazie cu care, Enescu i-a lăsat în păstrare vioara Guarneri de teamă că Maruca o va vinde așa cum făcuse cu manuscrisele sale. Unui atac de cord îi succede o comoție cerebrală, în iulie 1954, de pe urma căreia a rămas semiparalizat și imobilizat la pat până la capătul zilelor (3/4 mai 1955). A fost înmormântat în cimitirul Père-Lachaise, unde după 13 ani i se va alătura cea care i-a fost muză și calvar în același timp, vreme de aproape 50 de ani.

(Sfârșit)

Lasă un comentariu