Anul 2015 a reprezentat cel mai important moment al eforturilor pe care țările dezvoltate l-au făcut pentru începerea unui proces, considerat inevitabil, de tranziție de la criteriile neoliberale ale dezvoltării la noi criterii de dezvoltare bazate pe nevoia de sustenabilitate ecologică și socială. S-a înregistrat o trecere vizibilă de la aspectul declarativ la cel practic al politicilor economice. O dovadă a acestei orientări o reprezintă și succesul Paris Climate Conference (COP21) care a obținut un consens inexistent în deceniile anterioare. Ideea de bază a acestei perioade considerată de tranziție spre un nou model de dezvoltare nu este prioritar ecologică, așa după cum au susținut obsesiv partidele și mișcările verzi în anii 2000-2010, ci mult mai elaborată încercând o „corecție" a inegalităților generate de către mecanismul pieței concurențiale.
Toate aceste tendințe de schimbare enumerate mai sus, au drept consecință un fenomen extrem de complex, acela al accentuării și accelerării segmentării procesului de producție la nivel internațional. Acest proces nu este un fenomen nou, denumit și diviziunea internațională a muncii, dar în ultimii ani înregistrează un trend spectaculos de ascendent datorat nu numai reducerii costurilor de transport, dar și numeroaselor acorduri bilaterale și regionale de liberalizare a schimburilor și a circulației capitalului investițional. În acest domeniu, rolul societăților multinaționale rămâne determinant datorită faptului că volumul schimburilor intra-firme are o pondere din ce în ce mai mare. Statistica arată că, schimburile între societățile mamă și filiale, a reprezentat la nivelul anului 2015 peste 50% din volumul total al schimburilor internaționale.
Procesul conduce la o „stratificare" tehnologică cu tendința de a concentra activitățile înalt productive cu atribute sporite de creare a valorii adăugate la nivelul societăților mamă (cercetare-dezvoltare, marketing) în timp ce activitățile producătoare de valoare adăugată mică se concentrează la nivelul filialelor (manufacturate, asamblare, montaj).
Poate că aceste schimbări, aflate încă pe un trend nu îndeajuns de spectaculos, pot părea mai puțin importante față de marile probleme ale geopoliticii actuale. Nu se poate nega acest lucru, dar ele nici nu pot fi ignorate de decidenții noștri politici deoarece, la o simpla trecere în revistă, rezultă cu extremă claritate că România se află într-o stare de evidentă defazare. Mergem într-o direcție total diferită a cursului dezvoltării la nivel mondial. Poate că nu suntem unici, poate și alte țări sunt în aceeași situație, dar nu trebuie folosit un astfel de argument. Facem parte din UE și NATO iar prestația noastră, și în folosul nostru, în aceste grupări, nu poate fi compatibilă cu regulile pe care le-am acceptat, numai dacă avem aceeași orientare.
În timp ce rolul statului în economie este reconsiderat, la noi, statul este doar un perdant în fața multinaționalelor. În timp ce se caută cu asiduitate reducerea inegalităților în repartizarea veniturilor, la noi se măresc inegalitățile prin salarii, pensii și indemnizații preferențiale. În timp ce se fac eforturi pentru obținerea unui loc cât mai bun în diviziunea internațională a muncii, la noi cercetarea-dezvoltarea este ignorată, preferându-se rolul de subsidiar manufacturier pentru societățile străine și multinaționale.
Aderarea României la Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007, a însemnat o importantă schimbare a statutului său internațional, dar și a modului de concepere și organizare a complexului național instituțional. Avantajele aderării nu reprezintă însă un panaceu universal al problemelor României, deoarece realitatea românească are specificul său, imposibil de ignorat. El este dat nu atât de spațiul mioritico-balcanic, ci de situația reală: veniturile sunt mici, instituțiile nu funcționează sau funcționează greoi, incoerent și cu întârziere, corupția îngreunează și descurajează activitățile economice ale micilor întreprinzători autohtoni, favorizând relațiile clientelare și afacerile la limită sau chiar în afara legalității. Iată de ce, funcționarea unei adevărate economii de piață, de tip european, nu poate fi concepută în România fără respectarea specificului național, materializat în tipul de acțiune și comportament al actorilor economici autohtoni.
Nici un progres ulterior în direcția reducerii substanțiale a decalajelor față de media europeană, nicio îmbunătățire importantă a condițiilor de viață și niciun orizont optimist de dezvoltare a tinerei generații nu vor fi posibile dacă nu se vor înțelege și aborda cu cea mai mare grijă și competență particularitățile pe care le avem din punct de vedere istoric, cultural și comportamental.
Aceste particularități explică, în parte, structura și situația economică a României după 1990.
Realitatea ne obligă să recunoaștem că România nu a reușit o transformare structurată a economiei, odată cu renunțarea la sistemul centralizat de conducere, ci doar o distrugere violentă și neeficientă a vechii structuri, fără a construi o nouă structură capabila să-i pună mai bine în valoare factorii de avantaj comparativ, atât pe piața internă, cât și pe cea internațională.
(va urma)
