Trăim vremuri grele, încărcate de obidă, de griji, de negre silnicii, de lașități și trădări, de insulte și jigniri din partea vecinilor, de câte toate relele ce se revărsă pe capul bietului și răbdătorului popor român, care nu mai are de niciunde a căpăta o rază de speranță. S-a întinat vâna neamului acestuia bun, cinstit și milostiv, că s-a îndulcit cu tot felul de păcate, iar de o bună bucată de vreme toți cei de deasupra noastră, fără deosebire, s-au depărtat de norod făcându-și mai degrabă aici pe pământ, raiul lor cel păcătos.
Așadar, rugămu-ne Ție, Doamne, să strângi laolaltă sufletul și vrednicia bărbaților noștri cei mari făcători de înflăcărată și adevărată istorie: Mircea, Ștefan, Mihai, Cuza și pune din sufletul lor pe sufletele noastre, tărie și speranță, ca să nădăjduim că vom ajunge la limanul suferințelor celor de pe urmă. Și nu-l uita, Doamne, pe Avrămuț, fără de care Ardealul ar fi searbăd și fără speranță. Că el, nemuritul nostru cel drag și-a tras tăria din tăria moșilor și strămoșilor săi scoborâtori până în timpurile cele vechi, bătrâne și-ngloriate. Și bine-ai făcut, Doamne, că l-ai pus pe el, cel cu suflet mare, bun și răbdător să stea în vâltoarea unor vremi nenorocoase, pentru a ne încerca tăria și credința câtă ne-a rămas atunci.
Născut în binecuvântatul an 1824, la Vidra de Sus, în Cetatea de Piatră a Apusenilor cei presărați cu aurul născător de patimi și suferinți, Iancu a cunoscut, ca nimeni altul, amarul vieții sub jug străin, umilitor. A avut însă norocul de a fi dornic de învățătură, iar pe unde s-a școlit la Vidra, Câmpeni, Zlatna și mai apoi la Cluj, unde și-a luat Dreptul, a avut parte numai de dascăli buni și întru toate vrednici. Cancelist fiind la Tabla Regească din Tg.-Mureș, a avut norocul de prietenia unor tineri entuziaști, pe care anul binecuvântat 1848 i-a umplut de speranțe nebănuite. Simțind că ar putea să vină acea vreme norocoasă așteptată de neamul său, care să-i scape pe români din strânsoarea jugului străin, a purces de îndată spre Apuseni pentru a-i lămuri și a-i ridica la luptă pe obidiții săi moți. Știind că nimic nu se obține fără luptă și jertfă și că hotărârile luate de el și de alții ca el pe Câmpia Blajului trebuie apărate chiar cu prețul vieții, a înființat de îndată Legiunea „Auraria Gemina" și a numit prefecți din rândul oamenilor săi cei mai de încredere.
Cu timpul, faima câștigată cu jertfă și-n onoare l-a făcut cunoscut și mai apoi temut chiar de aliații săi. Parte din ei l-au părăsit, l-au trădat, l-au mințit, că prea era mare și ascultat de ai săi și prea stătea în calea unor planuri și înțelegeri neștiute, urzite în cancelariile imperiilor vecine. Încercuit de trupele ungurești, a rezistat în cetatea lui de piatră, ba a mai și împuținat și îngrozit pe vremelnicii stăpâni care îl doreau prins și ridicat în ștreang. Soarta a vrut să fie altfel, iar după terminarea războiului a luat de câteva ori drumul Vienei pentru a cere împăratului drepturi și dreptate nu pentru el, ci pentru neamul său. A refuzat cu demnitate onorurile personale ce i s-au acordat, considerând că ele se cuvin a fi în totalitate date doar nației sale, lucru care a iritat măririle imperiale. A primit în schimb promisiuni deșarte, iluzorii, ceea ce i-au amărât sufletul său mare și bun. Înșelat în crezul său, dezamăgit și dezgustat de viață, trist și umilit, se retrage în locurile obârșiei sale.
Pierdut în nemărginimea gândului și a sufletului său, cu dorul arzător la nația lui pe care nu a putut să o vadă liberă și fericită, după ce a mai colindat odată Ardealul său drag, Iancu se stinge din viață la 10 septembrie 1872. Țebea îl veșnicește, gorunul îi cântă amarul în tremurul frunzei, iar noi îl ținem nemurit în inimi ca o icoană făcătoare de minuni, pentru că minuni a săvârșit în scurta sa viață.
Întru veșnica lui pomenire, aprindeți candela sufletului vostru și faceți o rugă de iertare către Domnul Dumnezeul nostru din ceresc, ca să-l veșnicească în largile Sale raiuri, alături de toți jertfitorii neamului nostru românesc. Iar voi, pentru faptele sale demne de toată lauda, dintr-o tremurată geană lăsați să cadă o lacrimă fierbinte în țărâna neuitării, acolo unde odihnește sufletul lui bun, cinstit și jertfitor.
Și nu uitați, voi cei răbdători, că va mai veni odată vremea Iancului. Așteptați-o cu încredere!
