Lucia Elena Locusteanu: „Trăiri îmbrăcate-n cuvinte"

Parcurg, cu interes, gândurile cuprinse în cărțile „Trăiri îmbrăcate-n cuvinte" (poezie) și „Lecturi subiective. Conexiuni, Trimiteri metodologice (analize ale poeziei lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita Stănescu), cărți ale distinsei profesoare din Cluj-Napoca, Lucia-Elena Locusteanu, „cadru didactic de elită, cu excelentă ținută pedagogică" (cum spunea prof. univ. dr. Mircea Zaciu).

Precum poeții acestei țări, trăitori în adevărul spuselor lui Titu Maiorescu, despre „arta care stă senină deasupra haosului. «Ea - ca și poetul - trece peste valurile timpului…, păstrată în trecut, sigură de viitor. Ea își va purta înaintea noastră, cu o liniște supranaturală, viața-i eternă.»", Lucia-Elena Locusteanu se apleacă asupra cuvântului ales.

Cu această credință creatoare, alături de poeții clujeni, Lucia-Elena Locusteanu participă, cu acel condei înflorat al poeziei, la desțelenirea unui personal teritoriu liric, cu talent, inspirație și dăruire. Ca poet adevărat trebuie să vezi acea ciudată pasăre care zboară invers, dar să auzi - cum scria un mare poet ardelean - și razele lunii bătând în geam, acolo la frontiera sufletului, acolo unde noi, poeții, să auzim și acei nichitastănescieni „nenăscuți căini pe nenăscuții oameni cum îi latră."

Cu dantelă de valuri, din adânca nevoie de armonie, poeta Lucia-Elena Locusteanu ne oferă o curată poezie a luminii cântecului lui Orfeu, în postura acelui Vladimir Vâsoțki, actorul de la Teatrul „Taganka", din Moscova, cel care, vedea că „Poeții merg în călcâie pe lama ascuțită a cuțitului, / Când se sculptează-n sânge sufletele lor desculțe."

Mi-a făcut plăcere ca, de fiecare dată, când vorbesc sau scriu despre poezie, să mă întorc la aceste versuri.

Prin acele teritorii secrete ale cuvântului trece și Lucia-Elena Locusteanu, când, în cartea „Trăiri îmbrăcate-n cuvinte", parcurge acel spațiu liric personal, poeta fiind însoțită de acest crez, numit „Mi-am păstrat neîntinat cuvântul": „Am stropit, cu sufletul, pământul, / Mi-am păstrat neîntinat cuvântul. // N-am uitat nici farmecul privirii, / Nici fiorul tainelor și-al firii. // Și, trecând curat și alb prin vreme, / N-am dat lumii - până azi - poeme. // Mi-am păstrat neîntinat cuvântul, /Am stropit, cu inima, pământul." O trimitere directă la acel anume sens al cuvântului, un dar liric făcut cititorului, omul îmbrăcat, și-n zile de vineri, și-n zile de duminici.

Trimiteri la viață, la reala sensibilitate omenească, se realizează, la poeta Lucia-Elena Locusteanu, cu sincera iubire a poeziei, a cuvintelor alese „Vibrez la cântecul / trupului tău. / Simt clipele calde / și cerul adânc, / pulsând lângă vatra iubirii / când ochi ca de ierburi - / în tainic minut - / lumini trimit depărării. // Viu - sângele-n vene / alergă vibrând" („Vibrând"); „E albă zăpada, / lumină-i de veci! / Îngroapă zăpada - cu aripi ce-s reci, / și casă, și stradă, și chiar și poteci. / De vrei, / nu poți ca să treci! / E pură zăpada, lumină-i de veci" („Lumină-i de veci").

Sub guvernarea clipei, parcă lipsesc acele forme ale neliniștii contemporane, cultivate de mulți dintre poeții de azi, dovadă că, dacă există o „memorie a frunzelor", există și o binecuvântată trăire a scrisului: „… Strugurii-s copți și surâd în ciorchine, / gutui aurii se scaldă-n lumine! // frunze valsează și cad foșnitor, / formând un molatic și tainic covor. // Sufletu-mi cântă o doină de dor…" („Toamna pictează multicolor"); „Pe aceeași rădăcină, / înălțat-am în lumină, / noi trăiri, / slăvind în rime, / tot ce e frumos și bine!" („Pe aceeași rădăcină").

Un demers poetic cu încărcătura și cu atribuțiile unui anumit fel de poezie. Dar și un enunț aparent intratextual, precum în poeziile „Cele două flori Nechite", „Părinților mei", în eseurile „Din nou…în lumină", „Camera luminii", „Visul", „Legenda ciocârliei" și, mai ales, prin versurile poeziei „Prin timp trecând": „Trecând prin timp, / m-am risipit alene… / v-am dăruit / din sufletu-mi / lumini, trăiri, poeme, / ce-s revărsate-n vreme!"

În fața timpului, noi, poeții, lăsăm mărturii ale trecerii noastre, ca firișoare de nisip, ca secunde de pământ prin lutul existenței acestei lumi. Lucia-Elena Locusteanu lasă cartea „Trăiri îmbrăcate-n cuvinte", pentru ca biblioteca de suflet să găzduiască și aceste poezii. Cu înzestrare de la Dumnezeu, acesta-i talentul, iar Lucia-Elena Locusteanu ne oferă încă o dovadă că nu locuim o „Sahară culturală", că salvarea-i, azi, și prin cultură națională temeinică, prin dăruire și trudă poetică!

 

Lasă un comentariu