Povești de seară, ca „între fete", cu LILIYA SHOLOMEY

- Vorbește-mi despre tine, Lily! Povestește-mi ceva!

- M-am născut la 15 martie, în orașul Bastanka, regiunea Nikolaev, în Ucraina, într-o familie internațională, unde iubitul meu tată, Nicolae, era un basarabean din Nordul Moldovei, iar mama o ucraineancă din Zaporojie.

Când aveam doi anișori, familia noastră, cu trei copii, s-a mutat în cel mai frumos sat, Myhiya, deoarece Colegiul părinților - unde ei predau Limba latină și Farmacologie (mama) și Chirurgia și Expertiza veterinară (tata) - a fost transferat acolo. Azi lumea îl numește ELVEȚIA MICĂ... Pentru mine e plaiul natal și va rămâne mereu, pentru că acolo am făcut primii pași pe pământ... am crescut acolo. Am ieșit pentru prima dată pe scenă la vârsta de 4 anișori, cu tatăl meu, care cânta formidabil. Am mers la școală..., m-am îndrăgostit pentru prima dată... Am avut o familie foarte prietenoasă..., bună..., educată..., talentată..., frumoasă!

- Ti-ai dorit să fii cântăreață? Ți-ai imaginat vreodată, în satul acela al copilăriei, că vei ajunge să cânți pe mari scene, în lume?

- Am mers la școală la 7 ani și jumătate. De la vârsta de 6 anișori eram deja elevă la Școala de muzică (pian). Încă nu puteam scrie în agendă.... Am avut o perioadă amuzantă, când la școală a fost anunțată vacanță. Am stat mai multă vreme acasă și, când părinții mă întrebau când trebuie să mă duc la școală, eu le spuneam că sunt în vacanță. Nu știu cât timp a trecut, dar am pierdut locul meu la școală. Persoana care mă ajuta cu agenda n-a scris când reîncepe școala! Așa că încă o dată am fost elevă la Școala de muzică, am studiat mi se pare 3 sau 4 ani. Tata mi-a dat voie să las școala... Am fost nevoită să mă duc singurică la Școala orășenească, în autobuzul plin cu studenții de la Colegiu.

- Ai fost un copil curajos.

- Nu știu cum am putut să merg singură, dar atunci era un timp mai liniștit. Da, am cântat de la patru anișori, și am avut un vis frumos: să devin o cântăreață de muzică ușoară și… veterinar!

- Deci, pentru asta ai lăsat Ucraina ta natală, atât de dragă, și te-ai stabilit în Republica Moldova!

- În clasa a VI-a am plecat la Chișinău, unde am fost acceptată în Corul de copii al Teleradicompaniei „Moldova". Corul era cazat la școala-internat.

- Altă provocare pentru o fetiță de… 12 ani.

- Pentru mine era foarte greu, pentru că am fost în clasa cu copii orfani, care n-au cunoscut ce înseamnă o familie mare, cu părinți care au grijă de copiii lor. Totuși, la Chișinău am avut un îngeraș care a fost păzitorul meu, era mătușa mea Elena, cea mai mică soră a tatălui meu, Nicolae. La sfârșitul fiecărei săptămâni, eu eram la tanti acasă, unde mă simțeam iubită ca și fiicele ei, cele mai dulci verișoare ale mele, Susanna și Tatiana.

- Cred că îți era tare dor de casă și de familie.

- Ar fi fost bine dacă și mama, și tata, și frații mei ar fi putut să trăiască alături de mine, la Chișinău…, dar erau atât de departe! Mama plângea acasă fără mine. Venea la mine câteodată și nu-mi spunea niciun cuvânt ca să mă răzgândesc și să mă întorc la baștină. Pentru că nu voia să distrugă visul meu de a deveni o cântăreață! Numai acum, când și eu sunt mamă, și am o fiică, eu înteleg că era IUBIREA MAMEI, atunci când ea tăcea! Dar…, totuși, eu voiam ACASĂ. Și, la un moment dat, m-am întors. Voi continua mâine. Pentru prima dată scriu ceva în românește și sper foarte mult că vei înțelege sensul gândurilor mele.

Te sărut, Marianocika!

(va urma)

Lasă un comentariu