În numărul din „Federațiunea" (1872), cu necrologul lui Avram Iancu, citim: „Monumentulu' celu' mai puternicu tu l-ai plantat în piepturi. Memoria ta dulce în veci ni va fi scumpă."
Îmi petrec ochii pe slova veche și parcă aud, ca un ecou, fluierul lui, răsunând prin munții de piatră. Tânguitul fluierului, dar fără Iancu.
Privesc și o fotografie de la 1870. Ultimul chip al Iancului. Păr și barbă albe. Mustăți stufoase. Albe și ele. Un chip al suferinței, al intensei trăiri și dezamăgiri după 1848-1849. Mândrul crai al munților mi-a tutelat, ca multor altor copii ardeleni, copilăria. Cu demnitatea. Cu îndârjirea. Cu sufletul dăruirii totale și cu mândria lui.
Așa îl prezentam pe Craiul Munților, comandant de oaste la 24 de ani, în cetatea de cremene a Apusenilor, în volumul colectiv de eseu-reportaj „Cartea Mureșului", apărută în anul 1986, la Editura Eminescu.
Am redat toate aceste rânduri, tocmai pentru a arăta cât de trecători suntem în această lume, ca firișoare de nisip, ca secunde de pământ. Noi îmbătrânim și ne ducem. Ei, înaintemergătorii luptători, vor rămâne veșnic în inimile noastre. Și în pagina istoriei. Va rămâne și sfântul nostru luptător, cancelist la Tabla Regească din Târgu-Mureș, implicat în mișcarea națională a românilor ardeleni, Avram Iancu, prefect general, prefect al Legiunii „Auraria Gemina".
Celor care n-au citit nici măcar un rând din pagina istoriei zbuciumate a Ardealului, printre ei numărându-se și derbedeul Csiki Barna, ajuns, azi, pe la Budapesta, după ce și-a permis neobrăzarea de neiertat să-l spânzure, simbolic, pe eroul nostru național, le aducem la cunoștință conținutul unui document al vremii, demn de luat în seamă în toate privințele. Baronul de Wohlegemuth, guvernator civil și militar al Transilvaniei, cere căpitanului austriac Gratze un raport privindu-l pe Avram Iancu și pe ceilalți prefecți participanți la luptele din 1848-1849. Conformându-se ordinului nr. 3013, din 9 decembrie 1849, căpitanul Gratze culege informații asupra lui Avram Iancu, dar și a altor conducători români, aflați sub ordinul căpitanului austriac. În raportul întocmit la Orlat, la 10 ianuarie1850, acesta scria: „Am avut sub ordinele mele, în timpul operațiunilor pe malul drept al Mureșului, în noiembrie 1848, pe prefecții Iancu, Buteanu, Axente și Popovici (…) S-au supus, întotdeauna, total, ordinelor mele, iar în cazuri de acțiuni independente, purtarea lor a fost, neîncetat, în sensul înaltelor ordine (…), evitând, astfel, orice violență și jafuri. Ei și-au îndeplinit, cu toții, datoria, în modul cel mai conștiincios, iar prefectul Iancu și-a câștigat - după convingerea mea - merite nepieritoare, pe care îmi iau libertatea să vi le arăt în cele următoare. Este meritul lui Iancu faptul că milițiile românești s-au adunat în număr atât de mare, în special în Munții Apuseni, pe câmpia de la Cricău, și numai extraordinara sa influență, activitatea sa și entuziasmul său (…) au putut să înlăture lipsurile înarmării, îmbrăcămintei și să mențină totul în ordine." Luând, la 5 noiembrie 1848, comanda celor 20.000 de moți, înarmați doar cu lănci, cu foarte puține puști, căpitanul Gratze i-a împărțit în batalioane și companii, chiar în fața inamicului care atacase din Abrudul întărit, avanposturile moților. „Și aici - continuă căpitanul Gratze - a arătat prefectul Iancu acea inteligență superioară, care ne-a permis să efectuăm împărțirea și să aranjăm, încă de la 6 noiembrie, avanposturile noastre în poziția de la Teiuș, după preceptele militare. Prefectul Iancu a mai fost la înălțime și în ziua de 20 noiembrie, când am ocupat orașul Aiud, care nu s-a predat fără condițiuni, prin purtarea sa ireproșabilă și prin o justă recunoaștere dintre dușmanul armat și nearmat. Pe când coloanele, înconjurând orașul, erau duse în pozițiunile anterioare, coloana lui Iancu avea ordin să defileze prin oraș și să formeze ariergarda corpului. Fără ca un om să fi ieșit din rânduri, Iancu a condus coloana sa prin mijlocul orașului și a ocupat împrejurimile, astfel că nu numai că nu s-a produs niciun act de violență, dar s-au evitat și orice jafuri." Tot așa s-au petrecut lucrurile - conform raportului căpitanului Gratze - și la 10 noiembrie 1848, când a fost ocupat orașul Turda, când moții au demonstrat populației că „românii aveau un scop mai înalt decât setea de jaf". „Având cartierul general în oraș, iar trupa în biuvac pe miriștile de pe malul drept al Arieșului, nici măcar un om nu și-a permis să încalce ordinele și să intre în oraș! (…) Nici în acest oraș nu s-a comis niciun fel de jefuiri și de violență pe tot timpul, destul de îndelungat, al șederii noastre acolo. Mărturisesc sincer - scria căpitanul Gratze - că dispozițiunile mele n-ar fi avut acele fericite succese, dacă Iancu, spiritul care-i înviora pe toți, omul de o popularitate fără margini, însuflețit de nobilul gând să câștige, printr-o credință plină de sacrificii." Însoțit de înaltul gând al binelui națiunii sale, Iancu a dat dovadă, cu „meticuloasă îngrijire și cu jertfire de sine, până în cele mai mici amănunte", cei din jurul său având prilejul să vadă, să constate care-i caracterul Iancului, animat de un singur gând: „egala îndreptățire a națiunii sale." „Sunt, prin urmare, moralmente convins - preciza căpitanul Gratze, în raportul lui din 10 ianuarie 1850 - că, din știința lui și în urma dispozițiilor sale, nu a suferit nimeni vreo nedreptate."
În finalul raportului amintit, în măsură să spună totul despre eroul nostru național, luptătorul, strategul militar Avram Iancu, căpitanul Gratze completa: „Îndrăznesc, deci, să rog pe Excelența Voastră, să binevoiți a acorda fostului prefect Iancu, pentru activitatea sa plină de jertfire în înțelesul cauzei celei bune, pentru vitejia sa, de atâtea ori arătată și pentru atitudinea sa cinstită, fără greșeală în toate ocaziunile, atât de umană, o distincțiune publică."
Tot ce-i cuprins în acel raport nu sunt cuvintele de laudă ale vreunui român, ci ale unui militar străin - căpitanul austriac Gratze -, înlăturată fiind, astfel, orice suspiciune de subiectivism, atunci când vine vorba despre Avram Iancu, conducător de oști, la 24 de ani, care, prin inteligență, a avut grijă ca, la Teiuș, Aiud, Abrud, Zarand și Turda, „să nu fie comise niciun fel de jafuri și violențe." Omul de o „popularitate fără margini", cu gândul la acel „sacrificiu pentru binele națiunii", în ultima dorință își exprima acel gând testamentar: să-și vadă națiunea fericită! Iancu n-a acceptat violența, nici jaful. În schimb, în acele vremuri, „tribunalele de sânge" ale lui Kossuth au ucis 40.000 de români ardeleni, au ars și au ras de pe fața pământului 300 de sate, biserici și mănăstiri ale românilor. Au fost uciși cei patru prefecți: Bătrâneanu, Petru Dobra, Ioan Buteanu, Constantin Romanu-Vivu (torturat și ucis, în chinurile cele mai groaznice, în dealul de la Sângeorgiu de Mureș), subprefectul Vasile Simonis (spânzurat la Cluj), alți tribuni, centurionii și decurioni, spânzurați la Târgu-Mureș, Sibiu, Zarand, Mănărade, Teiuș, Ogra, Iernut, Dej, Odorhei, Turda, Cluj, Hodac, Ibănești, Rus, Dumbrava, Monor, Sânger, Șieuț, Sâncrai-Mureș, prin alte multe sate românești din Ardeal, într-o foarte scurtă perioadă au fost uciși vreo 1.250 de români ardeleni, printre care și preotul Ioan Papiu, din Budiul de Câmpie, tatăl istoricului Alexandru Papiu Ilarian. Este nevoie de aceste comparații, pentru a dovedi cine au fost cei care au dat dovadă de omenia Iancului, și care, la 1848-1849, au fost barbarii! Iancu - spunea căpitanul Gratze, în raportul lui -, cu „merite nepieritoare", a evitat „orice violență și jafuri."
În privința acelei propuneri de a fi decorat, poziția fermă și demnă a Iancului este cunoscută, el nealergând vreodată după onoruri de niciun fel. N-a urmărit nici glorie, nici măriri. A făcut totul pentru neamul lui, fiind cunoscută și atitudinea lui față de împăratul de la Viena, pe care-l considera un mincinos, un hoț!
Ne-au rămas, pentru veșnicie, acele nemuritoare spuse ale Iancului: „Nu cu argumente filosofice și umanitare vei putea convinge pe acei tirani, ci cu lancea, ca Horea"; „Uitați-vă pe câmp, românilor, suntem mulți ca cucuruzul brazilor, suntem mulți și tari, că Dumnezeu e cu noi"; „Noi suntem oamenii libertății! Pentru asta ne-am revoltat, pentru asta ne-am vărsat sângele și suntem hotărâți a ne vărsa sângele până la ultimul român"; „Unicul dor al vieții mele fiind ca să-mi văd Națiunea mea fericită, pentru care, după puteri, am și lucrat până acum.
Durere, fără mult succes, ba togma acum cu întristare văd că speranțele mele și jertfa adusă se prefac în nimic".
În anul 2015 ne îmbrăca în „Mantaua Iancului" Valentin Hossu-Longin, scriitorul urmaș al unor luptători moți din Apuseni, care dedică o carte Crăișorului din Țara de Piatră. Trăgându-se din cei trași pe roată, Iancu, simbolul luptei pentru un țel măreț, aflăm că a fost întemnițat „pentru ofensă adusă stemei imperiale", întrebându-se, revoltat, „de ce-i pusă Transilvania lângă Ungaria?". Pentru că a protestat, este arestat și dus la Alba Iulia, legat fedeleș, cu mâna la picior. Este brutalizat de un ofițer ungur, legat în lanțuri și pălmuit. Eliberat prin intervenția mitropolitului Andrei Șaguna, începea prigoana împotriva lui Avram Iancu! După răul decepțiilor din anul 1852, Iancu refuză decorațiile și onorurile împărătești, refuză să se întâlnească cu împăratul Francisc Iosif I, aflat în vizită prin Transilvania, deoarece acesta nu și-a respectat promisiunea privind drepturile moților asupra pădurilor. Pentru Iancu, pentru moți, „tătucu' de împărat" era un mincinos, un fățarnic!
Moartea lui Iancu, din anul 1872, a acelui rege, cu adevărat, al Apusenilor, lasă, totuși, o întrebare: ce s-a întâmplat în cei 20 de ani ai rătăcirilor prin păduri și munți, de la Abrud la Baia de Criș, acolo doar găsindu-și liniștea și refugiul? Moții îl iubeau, unii îi sărutau mâna ca unui patriarh. El este așezat, de românii ardeleni, într-o aură de legendă, cea a iubirii, admirației și respectului pentru un înaintemergător. Demnă de o extraordinară secvență cinematografică este acea întâmplare, cuprinsă, de Valentin Hossu-Longin, în povestirea „Mantaua Iancului" din cartea cu acest titlu. Era într-o zi cu zăpadă, într-un moment de rătăcire a Iancului prin păduri și munți. Zărește o femeie plăpândă, urcând prin nămeți. „Cu brațele îndoite pe lângă trupul subțirel", trăgea după ea o sanie cu crenguțe, cu vreascuri pentru foc. Recunoscându-l, femeia i s-a adresat pe nume: „Iancule, Crăișorul nostru!". La care Iancu răspunde: „Eu nu-s Iancu. Eu sunt umbra lui Iancu! Iancu e mort!". Abia atunci Iancu își dă seama că, în sanie, era un copilaș zgribulit de frig. Un firișor de viață. Un licăr de speranță. O mână de om. Cu cuțitul, Iancu taie o bucată mare din pulpana hainei lui lungi (mantaua) și învelește cu ea pruncuțul. „Gest care vorbește, de la sine, mai cuprinzător decât orice biografie." O învățătoare din Vidra cunoștea cele petrecute, ea fiind o strănepoată a femeii cu copilul.
Toate acestea trebuie știute de cei care îmbrăcăm, zilnic și veșnic, steagul național, Tricolorul din Biserica din Țebea, în apropierea căreia Iancu își duce somnul.
Iancu și-a dat obștescul sfârșit pe prispa unei case din Baia de Criș, a unui sat al Apusenilor, asupra lui găsindu-se „averea" lui: jalba, mototolită, către împăratul de la Viena, o basma înflorată, probabil de la o femeie cândva iubită, și fluierul cu care rătăcea prin munți, înfiorându-i.
Pentru conștiința vie a eroismului lui, pentru gândul lui, de luptător, de înălțare a Neamului și de înfăptuire a idealului național, să ne închinăm strălucitului viteaz, martir al românilor ardeleni. Lui și celor jertfiți în numele lui să ne închinăm, aducându-le un pios omagiu și veșnică recunoștință.
„În fața mormântului de la Țebea - spunea Octavian Goga - se închină o Românie!".
