La o fugară privire, o juxtapunere „vreme/ veșnicie" poate contraria, atâta timp cât se scapă din vedere sensurile țintă ale celor două concepte, situate distinct în orizontul temporal.
În fapt, pr. dr. Gheorghe Nicolae Șincan își substanțializează discursul, aducându-l tot mai insistent în dimensiuni metafizice, dând altitudine cotidianului fără relief, cel al... risipei. Extrăgând din acesta esențe morale fără ostentație, frumuseți fără prețiozități.
Nicolae Gheorghe Șincan nu pune în opoziție doar vremea trecerii prin lume cu viața veșnică, ci și starea prin care trecerii i se dă durată la plinirea vremii și sfârșitul veacurilor: veghere și priveghere. Dacă vegherea ține de prezent, de grija pentru duh și trup, privegherea este aspirație la îndumnezeire, prin asceză întru Hristos. Vegherea și privegherea sunt perechi nu doar inseparabile, ci și consubstanțiale.
Prin condiția sa, preotul Gheorghe Nicolae Șincan e preocupat să ofere nu doar simplă „consultanță" credicioșilor, celor cu care se vede față în față, dar și celor mulți, nevăzuți și neștiuți, care îl caută pe Dumnezeu și prin trăire, dar și prin învățătură.
Știind apetența celor mai mulți pentru poveste, preotul nu se lasă nici atras și nici sedus de discursuri savante, care eșuează în monolog, ci își transmite mesajul în esența lui teologică prin puterea pilduitoare a unor situații reale sau de ficțiune.
O îndelungă experiență profesională i-a revelat preotului căile cele mai eficiente de a ajunge la inima credinciosului, pentru a-i oferi soluții pentru așteptări imediate, dar și pentru așteptări care transcend clipei.
Preotul își alege cu abilitate teme pe care le valorifică prin mixaje în care inserțiile fac corp comun cu aportul auctorial.
Situații obișnuite sau excepționale își găsesc sugestii de rezolvare, într-o proiecție a vieții veșnice.
Povestirile preotului nu sunt preocupate de virtuți literare, ci de virtuți morale. Țintesc și frumusețea clipei în dimensiunea ei creștină și clipa cea veșnică.
Povestitorul nu complică, ci simplifică lucrurile, nu pune lacăte, ci deschide uși, mereu atent la ceea ce duce spre mântuire.
Cărțile părintelui Gheorghe Nicolae Șincan, între care și aceasta, sunt frumoase, și pe dinafară și pe dinăuntru, într-o preocupare constantă de respect pentru cel care crede că lumea sporește în bogății cu fiecare în parte, prin viața sa și prin faptele sale.
Autorul își consolidează poziția sa singulară, deopotrivă între preoți și între cei care și-au pus viața în slujba scrisului.
E un autor care rămâne, care contează.
