TRĂDĂTORII, LAȘII, COZILE DE TOPOR, PETE RUȘINOASE PE OBRAZUL DE AZI AL ISTORIEI NOASTRE

A fost cândva o vreme în care bătăliile pe câmpul de luptă se câștigau în cinste și în onoare, iar învingătorii îngloriați cu laur rămâneau pe vecie în marea carte a istoriei ca exemplu, ca îndemn, ca pildă de urmat. Atunci, brațul, sabia și scutul fiecăruia, gândirea conducătorilor, ideea, crezul ce-i mâna în luptă, erau hotărâtoare pentru a decide soarta unei bătălii, cea care putea hotărî uneori chiar soarta războiului.

Au fost atâtea exemple în care o oaste mai puțin numeroasă decât a dușmanului, dar îmbărbătată de crezul cauzei pentru care lupta, a câștigat mari bătălii stârnind admirația lumii.

Au fost cazuri în care o oaste, o țară, un popor, n-au vrut să se recunoască învinși și au luptat până la ultima suflare, rămânând apoi pentru veșnicie în conștiința lumii nu ca învinși ci ca mari învingători, tocmai pentru curajul și sacrificiul lor. Și așa, neam după neam toți cei care i-au urmat au avut în ei forța ce-a dătătoare de putere pentru a trece peste toate greutățile și nemerniciile lumii.

Ce ne-am face noi fără curajul dacilor și gestul pilduitor al lui Decebal, fără dragostea de neam și țară a lui Mircea, fără dârzenia lui Ștefan în fața tuturor hulpavilor roitori pe la hotarele Moldovei, fără marea clipă de curaj și noroc a lui Mihai, fără înțelepciunea lui Cuza, fără jertfelnicia lui Iancu, și cam atât. Doar smeritul gând întors către ei și măreția faptelor lor, ne mai înflăcărează uneori inima și gândul, ne mai dau putere să ridicăm capul și să stăm drepți în fața lumii, să mai credem că va mai veni odată cineva care să ne convingă că, înșiruindu-ne după el putem fi iarăși ce-am fost odată și încă mult mai mult.

Astăzi însă, marile victorii nu se mai decid pe câmpul de luptă, față în față cu dușmanul, în luptă la baionetă, unde doar cei dârzi și puternici pot să câștige. Astăzi, o bătălie și un război nu mai țin 100 de ani, 30 de ani, câțiva ani, ci doar câteva ore, zile sau cel mult, câteva săptămâni. Astăzi, cei lași, dar având tehnologia cea mai avansată de partea lor, stau confortabil în fața ecranelor, în fața bordului avioanelor sau a submarinelor invizibile și, dintr-o singură apăsare pe buton câștigă o bătălie, un război. Unde suntem noi în această situație? Pe nicăieri. Nu avem aparatură militară performantă, nu avem armată, aviație, nave de război, nici măcar pentru a ne apăra, dar avem în schimb lași și trădători cât cuprinde. Cu ei noi nu suntem în stare nici măcar să câștigăm războaiele din propria noastră ogradă, cel al limbii oficiale române, cel al steagurilor, cel al plăcuțelor, cel al retrocedărilor frauduloase, cel al școlilor, cel al pădurilor, cel al pământului, etc., d-apoi cum să putem câștiga un război măcar de-un ceas dacă, Doamne ferește, vreun vecin mai năzuros ne-ar ataca.

Cu aceste cozi de topor ale neamului românesc, care fac tot felul de înțelegeri politice peste capul bietului popor român, nu vom putea câștiga nici cea mai facilă luptă, cea pentru dreptate și adevăr, singura care ne poate descătușa și izbăvi de tot răul acestei vieți. Așa se face că în fiecare zi acceptăm înfrângerile fără măcar să conștientizăm pericolul care ne paște, îl ignorăm, îl ascundem, îl lăsăm să-l rezolve timpul și timpurile.

La toate apelurile la unitate, făcute de oamenii responsabili ai acestei țări, mai ales aici în jertfelnicul nostru Ardeal, răspunsul este neînsemnat, neauzit, semn că și noi suntem lași, fricoși, trădători, demni de toată mila. Ne trăim viața între o văicăreală continuă, înjurând toate guvernele și pe toată lumea iar cu un mic și-o bere cu prietenii la o chermeză populară care ține din primăvară până-n iarnă le rezolvăm pe toate. Așa nu se construiește nimic, așa nu se fac lucruri mari, durabile, așa lentoarea noastră va nămoli și ultima picătură de dragoste de neam și țară, de adevăr, de dreptate, de cinste, de onoare, lăsându-i pe toți dușmanii dinlăuntru, să ne fure, să se-nstărească, să aibă mai multe drepturi decât li se cuvin, să ne cucerească pas cu pas, pe nesimțite, fără nicio minimă împotrivire din partea noastră, așa că, încetul cu încetul vom ajunge la mâna și la mila lor.

Așa am ajuns ca astăzi, evocarea lui Decebal, Mircea, Ștefan, Mihai, Cuza, Iancu, să rămână în sufletul a foarte mulți români doar o simplă evocare artistică, culturală, științifică, fără să-i miște, fără să-i înalțe sufletește, fără să-i îmbărbăteze măcar o clipă pe aceștia.

În fața acestei situații stau și mă întreb: oare ce va fi de copiii noștri? Mi-e frică să mă gândesc la răspuns, pentru că ei, copiii de-abia dacă vor mai fi auzit de cei enumerați mai sus, întrucât și aici, cozile noastre de topor, lingăii și închinătorii la multe uși europene, execută, fără să crâcnească, ordinele acestora. Așa că pentru copiii de mâine țara va fi acolo unde le va fi mai bine, iar neamul românesc nu va mai avea nicio însemnătate pentru ei. Și atunci cine să ne mai apere de dușmanii de afară, ca și de cei de dinlăuntru? Poate că doar Bunul Dumnezeu.

Ar fi bine să nu uitați, voi cei de azi, că în istorie, conștiința de sine a unui neam s-a construit pe faptele cele mari și glorioase ale înaintemergătorilor, ținând mereu vie flacăra recunoștinței față de ei, tocmai pentru a avea puterea necesară de a face cele de trebuință neamului și țării, fără de care nu putem să dăinuim aici, în cuibarul veșniciei noastre.

Trădătorii, lașii, cozile de topor, sunt petele de neșters de pe obrazul istoriei oricărui neam.

 

Lasă un comentariu