BANII ROMÂNIEI (XXVI) STRUCTURA ECONOMIEI NU CREEAZĂ DESTUI BANI

Distribuie pe:

România are un important decalaj în dezvoltarea economică față de țările occidentale, exprimat în venitul pe cap de locuitor, productivitate competitivitate, etc, etc. dar marele decalaj rezidă în incapacitatea noastră de a depune efort pentru a ieși din autoizolarea intelectuală în care trăim. Suntem izolați de marile și importante probleme, schimbări și provocări pe care le are lumea contemporană. Preferăm să negăm existența lor decât să încercăm să le cunoaștem și să le analizăm posibilele efecte asupra noastră. Nu este simptomatic faptul că România este țara în care o clasă politică, închisă în cochilia ei de provincialism balcanic, a preferat să nege existența crizei (2007) în loc să încerce să înțeleagă gravitatea și amploarea ei?

Cu tristețe putem spune că Davos nu este un eveniment pentru România pentru că nu putem sau nu ne interesează să devenim o parte activă a demersului internațional de soluționarea a problematicii globale.

Această mentalitate prezentă, fără excepție, la toată guvernarea de după 1990 menține structura economiei într-o stare de totală dependență față de economiile câtorva țări europene dezvoltate cărora le-a devenit nu numai o piață de desfacere dar și un subcontractor de tip manufacturier al marilor companii de tip multinațional.

Exemplul Dacia Mioveni este cât se poate de concludent. România produce în totalitate Logan-ul sau Duster-ul dar doar îl produce, adică îl manufacturează. Cercetarea și dezvoltarea automobilelor, proiectarea, designul dar și marketingul internațional al acestor produse sunt realizate de Renault care aduce mai mult de 60% din costul produsului prin activitățile mai sus menționate. Evident, nu numai că obține cea mai mare parte din profit pe care îl transferă în Franța dar își impune și regulile de management fiind „creierul" producției.

Cine și cum ar putea determina schimbarea structurii industriale?

Analiza istorică a procesului de formare, schimbare sau consolidare a structurii industriale în marea majoritate a țărilor lumii începând din perioada primei revoluții industriale din Anglia și Țările de Jos până în zilele noastre arată că există factori de influență asupra structurii industriale cu caracter permanent, cum ar fi: potențialul, calitatea și diversitatea resurselor naturale; potențialul uman; condițiile climaterice; nivelul cultural și educațional al populației; gradul de urbanizare și de dezvoltare instituțională; formarea clasei mijlocii și ridicarea gradului de acumulare internă a capitalului; expansiunea externă (teritorial/colonială).

De asemenea, există factori de influență cu caracter conjunctural, cum ar fi: crize economice sau catastrofe naturale; stări beligerante, stări post beligerante; schimbări și progrese notabile de tehnologie, informatică, modificări importante în structura balanței energetice (cărbune versus petrol, petrol versus regenerabile etc.).

În sfârșit, se pot identifica și factori de ordin geopolitic, cum ar fi: perioada războiului rece și evoluția raporturilor dintre superputeri; dispariția sistemului colonial.

S-ar putea aduce în discuție și „tradiția meșteșugărească" seculară din anumite zone sau țări (ceasornicăria în zona franco-elvețiană a Haute Savoie, prelucrarea pielii în Toscana, sticlăria în Moravia sau prelucrarea oțelului în regiunea Kansai din prefectura Kyoto) dar nu este un argument valabil în toate cazurile (In secolul XVIII, J.W von Goethe spunea că poporul german este prea romantic pentru a se ocupa cu „fierăria și alte munci de atelier" (vezi: „Goethe – The Collected Works. Scientific Studies". Princeton. 1995), iar industriașii englezi au introdus marca „made în England", spre mijlocul secolului XIX, pentru a se delimita de calitatea extrem de proastă a puștilor Lee-Enfield pe care Prusia le fabrica sub licență britanică).

Sinteza acestor factori ne conduce la ideea complexității extreme a conceptului de diviziune industrială și a modelului de structură industrială.

(va urma)

Lasă un comentariu