BANII ROMÂNIEI (XXVII)

Există, evident, o tendință dominantă a orientării structurii în baza avantajului comparativ evidențiat prin mecanismul pieței dar nu se poate nega nici influența importantă a unui mecanism de intervenție statală, apărut pentru prima dată din acest punct de vedere, prin Corn Law din 1815 care prin protejarea agriculturii britanice facilita indirect acumularea internă de capital necesară susținerii expansiunii industriale. (Prețul mai mare al alimentelor obliga la o creștere corespunzătoare a salariilor ceea ce stimula și consumul produselor industriale prin schimbarea raportului dintre produsele alimentare și nealimentare în coșul de consum al muncitorimii industriale).

În opinia noastră, orice discuție privind structura industriei românești trebuie să plece de la recunoașterea importanței interdependenței dintre rolul pieței, al statului și al tradiției, încercându-se un echilibru, fără exagerarea sau diminuarea importanței unuia dintre cei trei factori.

În actualele condiții ale economiei românești, conceperea unei structuri industriale trebuie să aibă în vedere, în afara cadrului general, de un argument specific și de importanță vitală, acela al obținerii de urgență a stării de „securitate națională". România suferă în prezent de o insecuritate ce poate afecta pe termen lung starea națiunii. Este vorba despre insecuritatea alimentară și energetică.

În consecință, industria românească ar trebui să aibă ca prioritate dezvoltarea ramurilor aferente sectorului energetic și cele ale susținerii agriculturii (tractoare, mașini și echipamente agricole, fertilizanți) ca și ramurile de prelucrare superioară a produselor agro-alimentare.

Din punctul de vedere al orientării structurii prin factori de avantaj comparativ, opinăm spre o reevaluare a acestora. În noile condiții globalizante și mai ales în condiții de criză, teorie ricardiană a factorilor de avantaj comparativ devine un mijloc de creștere a eficienței schimburilor internaționale și o cale de relansare economică în condiții de criză numai dacă este adaptată noilor situații și dacă este interpretată ca un instrument al strategiilor de dezvoltare pe termen mediu și lung.

O analiză primară ne arată că România a mizat exclusiv pe o singură grupă de factori de avantaj comparativ, cei de natură marfară: costul redus al forței de muncă și paritatea leu/euro/dolar. Ar trebui luată în calcul necesitatea trecerii și la alt tip de factori de avantaj comparativ: resursele minerale și a mediului natural, în primul rând suprafața și calitatea terenului agricol.

Iată că, dezvoltarea unei structuri industriale mai eficiente și mai puțin dependente de un exportul unidirecțional ne aduce și prin avantajele comparative tot la necesitatea accelerării dezvoltării ramurilor conexe agriculturii și a celor apte de a valorifica resursele naturale.

Desigur, piața ar favoriza o astfel de structură prin faptul că s-ar reuși transformarea avantajelor comparative în avantaje competitive dar nu fără un impuls intervenționist din partea statului. Am putea prevedea o anumită politică fiscală stimulatorie dar este puțin probabilă în condițiile existenței unor restricționări externe. Este însă posibilă o „intervenție" printr-o orientare prioritară a investițiilor în mediul economic necesar dezvoltării acestor ramuri, de la infrastructură la educația și pregătirea personalului, printr-o simplificare a procedurilor birocratice și prin lărgirea ariei de acțiune în sistem public-privat. O intervenție binevenită ar fi și cea practicată prin ceea ce se numește diplomație economică.

Orice intenție de a concepe o viitoare structură a industriei românești va putea pusă în practică doar dacă se obțin două condiții esențiale: consens politic asupra continuării pe mai mult de un mandat guvernamental al proiectelor de interes general și recăpătarea încrederii în forțele proprii. Schimbarea sau modernizarea unei structuri industriale cere nu numai timp, ci și voință politică. Nu este vorba de „impunerea" unor directive sau de aplicarea unor măsuri cu caracter politic, ci de credibilizarea programelor de guvernare la nivelul mediului economic și de asigurare a unui orizont de predictibilitate al demersului economic.

(va urma)

Lasă un comentariu