Trebuie însă adăugată și o notă de realism chiar dacă nu este de natură optimistă. Din păcate, România a depășit termenul la care se putea trece rapid și eficient la o restructurare industrială, pierzând avantajul factorului timp. Decalajul de dezvoltare (instituțională, tehnologică, de capital și mentalitate managerială) ne va condamna și în viitorul deceniu (nu ne aventurăm la predicția unei perioade mai lungi) la acceptarea unei structuri incompatibilă nu numai cu expectațiile noastre dar și cu tendințele internaționale.
Astfel, trebuie să recunoaștem că România nu numai că nu are o tradiție industrială comparabilă cu alte țări, dar nici nu mai dispune de capacitatea de a trece de la „made in Romania la made by Romania". Sectorul de cercetare/dezvoltare nu mai funcționează, iar capacitatea inventivă (vezi rezultatele excepționale ale invențiilor românești la Saloanele internaționale de inventică) nu este susținută. În aceste condiții, industria românească este condamnată să rămână sub umbrela tehnicii și tehnologiei străine care, prin delocalizare, va reglementa și în viitor structura industriei în direcția industriilor de montare/asamblare.
Desigur, ne vom putea bucura că avem locuri de muncă dar ne vom afla în continuare la un nivel de decalaj care nu va permite locului de muncă românesc să fie retribuit la nivelul locului de muncă.
Credem că nu este de dorit ca drumul de la „in" la „by" să fie analizat preponderent sau chiar exclusiv prin prisma productivismului, reducând fenomenul doar la raportul dintre conceperea și realizarea produsului. Diviziunea internațională a muncii în condițiile interdependențelor fluxurilor de factori, de producție (globalizare - delocalizare - relocalizare) face extrem de dificilă păstrarea caracterului de „by" specific primei jumătăți a secolului XX când un producător național putea reuni în locația sa procesul de cercetare-dezvoltare cu cel de producție materială a unui produs.
În acele condiții nu exista „by", ci doar „in" care în mod logic îl subînțelegea și pe „by". Nimeni nu-și punea întrebarea dacă un produs „made in Germany" era doar produs în Germania dar conceput altundeva. La acea dată, deosebirea dintre in și by apărea doar prin obligativitatea ca producătorul să declare că folosește un „patent" înregistrat de către creatorul produsului.
Actuala diviziune internaționala a muncii a creat falia între cercetare-dezvoltare și producția propriu-zisă, delimitând zone de cercetare-concept-design și zone de manufacturare și asamblare. Nu insistăm asupra explicațiilor arhicunoscute și nici asupra faptului că actuala tendința occidentală de reindustrializare reevaluează acest tip de diviziune. Cel puțin deocamdată ea exista și o tratăm ca atare dar cu sublinierea faptului că nu este nici absolută și nici definitivă. Chiar în SUA, Germania, Marea Britanie sau Canada găsim producție de automobile made in aceste țări dar made by Toyota, Honda, Mazda, Renault sau, cu ani în urmă, producția în SUA a miniautoturismului Jugo, made by o insignifiantă producătoare de automobile din fosta Iugoslavie. În anii 80 existau tractoare made in Egipt, dar made by Tractorul Brașov.
Concluzia este ca nu ar fi nimerit să transformăm „in" și „by" în indicatori ai dezvoltării/subdezvoltării. Desigur, „by" presupune un stadiu mai avansat dar criteriul de partajare între in și by este preponderent economic. Avantajul unui mediu economic mai profitabil valorificării capitalului poate determina oricând trecerea inversă de la „by" la „in" în scopul obținerii unui raport mai bun cost/beneficiu.
(va urma)
