Oarba

A fost odată, (Horațiu Mălăele, după o poveste auzită), pe nesfârșita întindere a acestui pământ, o fată nespus de frumoasă și, totodată, nespus de tristă, pentru că era oarbă. Infirmitatea o făcuse să-și urască propria făptură, propriul destin și pe toți cei din jur, în afara prietenului ei bun care era mereu lângă ea, gata s-o ajute.

Odată, i-a spus:

- Bunul meu, dacă cineva ar face o minune și aș putea să văd vreodată, eu m-aș mărita cu tine! Și vremea trecea. Și, într-o binecuvântată zi, când cireșii și zarzării își spărgeau mugurii, înălbindu-se la vederea primăverii, cineva i-a dăruit frumoasei femei doi ochi. Bandajele au fost scoase și frumoasa femeie a putut să vadă. Fericirea ei a depășit potriveala cuvintelor.

- Acum, că poți vedea, a întrebat temător prietenul, te măriți cu mine?

Frumoasa femeie s-a răsucit pe călcâie și l-a văzut pentru prima oară pe prietenul ei. Vremelnica ei bucurie a făcut loc deznădejdii. Și prietenul ei era orb.

Au tăcut o vreme.

- Te iubesc mult, i-a spus femeia, ești prietenul meu cel mai bun și ai să mă înțelegi. Știu ce umilitor este să nu vezi și câtă suferință poți provoca celor din jur, dar, iartă-mă, nu mă pot mărita cu tine pentru că tu… ești orb. Și iar au tăcut.

- Oriunde vei călători, i-a spus prietenul, să fii fericită și norocoasă! Privește lumina acestui pământ și minunează-te de această creație a Domnului, care este omul. Dar, te rog, să nu uiți niciodată să ai grijă de ochii tăi, pentru că, înainte de a fi ai tăi, au fost ai mei.

Lasă un comentariu