„La taclale cu Dumnezeu" pe strune de muzică folk!

Am considerat mereu că muzica folk este acel gen muzical în care poezia se simte cel mai bine în „apele ei". De ce? Pentru că lirismului poeziei i se adaugă, în complementaritate, lirismul strunelor unei chitări „reci" care, la o înaltă vibrație de profesionalism și înțelegere, poate fi nefiresc de „caldă". Mai multe ingredinte sunt necesare pentru o muzică folk de calitate. În primul rând o poezie adevărată, profundă și acaparatoare, apoi un profesionist care simte instrumentul, dar care simte deopotrivă și poezia, forța versurilor, cele care îl fac să găsească sunetele potrivite pentru a le pune în valoare. Vocea artistului folk, inflexiunile acesteia, particularitățile ei, timbrul vocii, forța de interpretare, charisma, etc. sunt de asemenea atribute care pot face ca o melodie să vibreze în/la auditor. Interpretul folk pliază sunete peste vers, dând sonorității versurilor, propriile carate de strălucire. Este o simbioză între poezie și poezia muzicii, între poet și interpret, unde muzicianul trebuie să vibreze la poezia poetului, pentru ai găși sunetele și interpretarea care să pună versurile „în lumină" și chiar să le dea o nouă combustie. O astfel de simbioză fericită, semn al excelenței, am găsit-o recent, pe un C.D., unde interpreta folk Agela Mariașiu a compus o serie de melodii pe versurile poetului Nicolae Băciuț, din volumul acestuia intitulat La taclale cu Dumnezeu, volum apărut în anul 2016 la Ed. Vatra veche.

Din câte am aflat, Angela Mariașiu nu și-a propus imperativ să facă un C.D. cu versurile poetului Nicolae Băciuț, dar citind versurile acestuia, a avut parte de o regăsire a sinelui, fapt care a declanșat muzicianul din ea și care, într-un neastâmpăr benefic, a realizat într-un final 13 bijuterii de gen. Rafinamentului poeziilor le-a adăugat propria aprentă de înțelegere și interpretare. „Alb de Ierusalem", „Așteptare", „Colinde", „Merinde", „Dacă nu voi învia", „Din șapte-n șapte", „Fă-mă, Doamne", „Îngerire", „Întoarceri", „Niciodată", „O singură ființă", „Și eu", „Ușă închisă" sunt poemele lui Nicolae Băciuț cărora fosta componentă a Cenaclului „Flacăra" a simțit nevoia să i le deslușească sensurile, să le interpreteze și să le dea noi straie de sărbătoare. Uneori frumosul nu se poate povesti. Trebuie să-l vezi, să-l auzi, să-l percepi. În cazul de față trebuie să-l auzi. Vă las să vă închipuiți rafinatele versuri  ale poetului pentru care „scrisul înseamnă să stai de vorbă cu Dumnezeu" și interpretarea de mare  sensibilitate a Angelei, aici pe post de înger păzitor de versuri, până la momentul când, poate, vă vor intra, de facto, prin audiere, în suflet. Speranța nu moare niciodată!

 

Lasă un comentariu