Între funie și nevastă

Fiecare zi merită a fi începută cu o cafea și o față zâmbitoare. Se spune că, vreme de peste o mie de ani, spânzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greșeli. În antichitate și în Evul Mediu, era obiceiul ca atunci când cineva era dus la spânzurătoare și funia se rupea, osânditul să fie grațiat, Dumnezeu arătând în acest fel că era nevinovat.

Mai era, de asemenea, eliberat dacă o femeie se găsea să-l ia de bărbat. Atunci căsătoria avea loc chiar sub ștreang, preotul de spovedanie oficiind unirea celor doi, iar călăul fiindu-le naș. Suveranul elibera un document de iertare care dura cât dura și căsnicia. Dacă cei doi divorțau, cel iertat o vreme, era dus iar la ștreang.

Se înțelege că „urâtele" locului nu pierdeau nicio execuție, în dorința de a-și găsi alesul. Dar și atunci se întâmpla să fie respinse. Se spune că, în Franța anului 1720 a existat o lege ce spunea că un condamnat la moarte poate fi grațiat cu condiția să se căsătorească cu ștreangul de gât, cu o fată mai trecută. Phillipe Cheufferay, un tâlhar, când a văzut cine îi vine în față, uluit de urâțenia ei, a strigat călăului: „Atârnă-mă, atârnă-mă iute, cumetre!" „Mai bine mort decât cu șchioapa!"

Un caz de iertare la ștreang îl reprezintă celebrul haiduc Iancu Jianu. Viteazul se bucura de larga admirație a urmașelor Evei. Se pare că în momentul în care s-a pus problema ca o tânără să îl ia de soț pe destoinicul haiduc spre a-l salva de execuție, au existat mai multe doritoare provenite din familii de rang înalt. O doamnă din înalta societate, Sultana, prietenă cu Ralu Caragea, fata domnitorului Ioan Gheorghe Caragea, este cea care l-a salvat de la execuție pe Iancu Jianu, cerându-l de bărbat, nunta având loc chiar sub locul spânzurătorii.

Deși la sfârșitul secolului al XIX-lea, pedeapsa cu spânzurătoarea s-a abolit, pedeapsa cu însurătoarea continuă să existe. Dragi femei, căsătoriți-vă! Bărbații trebuie să primească o pedeapsă pe care să n-o uite niciodată!

Lasă un comentariu