De fapt, singurul român laureat al Premiului Nobel pentru Pace. De unde și obligația noastră gazetărească de a încerca, la figurat vorbind, să-i așezăm fotografia-portret în chenarul imensului tablou al celor mai de seamă oameni ai țării. Cu atât mai mult cu cât el nu provenea dintr-o familie de intelectuali înstăriți de la oraș, ci dintr-una de țărani-plugari gospodari din Dârlosul transilvan. Ca urmare, mă gândesc că merită măcar acest minim efort imaginar. Cât despre satul său natal îmi place să spun (de parcă eu m-aș fi născut în el) că își are casele, șurile și grajdurile frumos rânduite pe lungul urcuș și coborâș al ulițelor și hudițelor. Cele care se prelungesc pe hotar, ducând atât în livezile tomnatice ale dealurilor pomicole și viticole, cât și în șesul gălbui al cucuruzelor coapte. Inutil să vă mai spunem cât de încântător este întregul peisaj. Cu atât mai mult cu cât peste el se suprapun sclipitoarele turnuri țuguiate ale bastioanelor breslașilor medievali și ale bisericilor bătrânului, și mereu tânărului Mediaș, din vecinătate. Așezarea care izbutit să rămână ceea ce a fost ea dintotdeauna: o încântătoare citadelă urbană românească și multietnică, ajungând la venerabila vârstă documentară de 750 de ani, de acum!
Revenind cu scriitura în vechea vatră a Dârlosului, vă propun să decupăm, cu închipuirea ochilor minții și cu puterea auzului, un alt fragment din ilustrata acestui sat, așezat pe malul drept al râului Târnava Mare. Așa se face că, în acest început de toamnă, m-am oprit în preajma locului preferat de scăldat și de joacă al copiilor din stat, încă de pe vremea când viitorul medic-academician Ioan Moraru era doar un țânc. Aici ascultam acel susur al apelor, care îmi părea a compune și recompune discret, crâmpeie dintr-un amplu concert simfonic. Desprinse din partitura interpretativă a uneia dintre încântătoarele rapsodii române ale lui George Enescu. În realitate, însă, nu era altceva decât ecoul prelungit și călător al acelor ape curgătoare. Cele care, odată ajunse în acest punct geografic, nu le mai rămâne altceva de făcut decât să mai străbată o ultimă mică porțiune din lungul lor drum întortocheat, până la emoționanta lor întâlnire cu molcoma Târnavă Mică și cu căruntul Mureș. Nu, însă, mai târziu de a fi scăldat cu apele lor glorioasa și îndurerata „Câmpie a Libertății de la 1848". Precum și zidurile falnicei Cetăți de Latinitate și Romanitate a Blajului, cu amintirea vestitei „Școli a înțelepților vechi cărturari ardeleni", precum un Gheorghe Șincai, un Petru Maior sau un Timotei Cipariu. Acei emblematici istorici, filologi și teologi ai neamului românesc, urmași ai unor trecute vremi și vremuri. Cei care, prin tot ceea ce propovăduiau cu vorba și cu scrisul lor, n-au făcut altceva decât să pregătească mult așteptata Mare Unire de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918. Pentru ca, ceva mai târziu, blăjenii să aducă, ca simbol al prețuirii faptelor acelor cărturari, Grupul Statuar „Lupa Capitolina". Acea Lupoaică Romană sculptată în bronz arămiu și înălțată în zona centrală a Blajului, purtând la sânul ei doi copilași: pe frații Romulus și Remus.
Toate aceste întâmplări neîntâmplătoare compun acele binecuvântate meleaguri transilvane din care, în urmă cu 90 de ani (respectiv în ziua de 8 septembrie a anului 1927), avea să se ivească în lume fiul de țărani-plugari din Dârlos, Ioan Moraru. Omul care va face, ca prin isprăvile muncii și vieții sale, atât numele său cât și cel al țării sale, să se transforme în renume! Reamintindu-vă că este primul român Laureat al Pemiului Nobel pentru Pace. Spre edificare, vă ofer un succint episod, mai puțin cunoscut: Oslo, capitala Norvegiei, în după-amiaza zilei de 11 decembrie a anului 1985. Reunit în sesiune festivă senatul juriului internațional conferă respectivul premiu mișcării „Medicii Lumii pentru Prevenirea Războiului Nuclear". Mișcare inițiată de trei somități ale medicinei mondiale din tot atâtea țări: nord-americanul Bernard Lown, rusul-sovietic Mihail Kuzin și românul Ioan Moraru. În numele celor trei savanți, înalta distincție este primită de reprezentatul școlii medicinei românești. Și, asfel, după savantul-medic George Emil Palade (1912-2008), încă un român devenea laureat al celui mai prestigios premiu internațional.
Notă: Atâta vreme cât a trăit și a muncit în deplină sănătate, Ioan Moraru și-a iubit, ascultat și stimat bunii săi părinți-plugari, neuitând nici de rudele sale, nici de colegii de școală primară din sat, și nici de cei ai liceului din Mediaș, și ai facultății din Cluj-Napoca. Dar nici de prietenii țărani ai satului în care mereu revenea cu mult drag. Dovadă că a ales să își doarmă somnul
de veci în pământul cimitirului așezării sale natale, rugând-o pe soția sa Norica, să vină și ea lângă el, atunci când Bunul Dumnezeu va crede de cuviință. Cât privește destinul singurului lor copil în viață, Ionuț, el este tot medic-practicant și cercetător științific, la fel ca tatăl său, numai că s-a stabilit, pentru
o vreme, în Statele Unite ale Americii, împreună cu soția sa și copiii lor. Ea fiind tot medic și tot româncă, amândoi reușind să fie cadre didactice universitare foarte apreciate. Acum, în casa părintească din sat mai trăiește doar unul dintre frați, plugarul-gospodar Gheorghe Moraru, împreună cu familia lui, iar în Mediaș, sora lor, Sofica.
Ultimul popas reportericesc să-l facem în zona centrală a satului Dârlos. Acolo unde, în decorul celor două biserici ale românilor și una a sașilor, al Școlii Gimnaziale care îi poartă numele, precum și al „Monumentului Eroilor Români din toate războaiele și din toate timpurile", sunt așezate busturile cu chipurile a trei fii de seamă ai acestei așezări: teologul Visarion Roman (1833-1885), întemeietorul Băncii Albina a românilor ardeleni astriști; istoricul Ioachim Crăciun (1898-1971) și medicul Ioan Moraru (1927-1989). Pe placa din marmură așezată pe fațada casei părintești, purtând numărul 290, stau gravate următoarele cuvinte: „Aici s-a născut academicianul-profesor-doctor docent în științe medicale, laureat al Premiului Nobel în 1985, Ioan Moraru".
