Motto: ,,Toamnă, pentr-un strugure, cu aripi de future Te-ai grăbit din nou să vii pe cărări de colilii''
Sub un cer plumburiu, asemenea sufletului nostru trist și îngândurat, printre picuri de ploi reci și mărunte, zgribulită și grăbită a trecut pe lângă noi, fără ca aproape să o vedem, TOAMNA. Și nu știu cum se face, dar parcă de la o vreme nu-i mai simțim prezența în aromele-i grele și parfumate din preaplinul roadelor sale, nu mai vedem cum pădurile au prins deja pete de culori multicolore, cum pe alei încep să se aștearnă încetul cu încetul covoare de frunze foșnitoare, cum mor florile câmpului care ne-au bucurat o vreme ochii și sufletul, cum nu se mai aude ciripitul păsărilor plecate parcă pe furiș spre alte zări mai calde și mai pline de soare și câte alte ce ne făceau odată să așteptăm cu emoție toamna cu toate bucuriile și farmecele ei.
Și-apoi, câți dintre domniile voastre v-ați mai adunat într-o sâmbătă cu soare blând și mângâietor, dimpreună cu neamurile, câte v-au mai rămas și vă mai știți între voi, ca să isprăviți de cules cucuruzul, prunele, nucile și via cea parfumată a părinților voștri cei grei de ani și din zi în zi tot mai bătrâni și mai neputincioși, dar bucuroși că v-au mai văzut încă o dată în curtea casei lor, cuibarul cald care v-a legănat copilăria voastră cea plină de bucurii. Și așa, stând cu toții dimpreună la aceeași masă veselindu-vă, să fiți siguri că, fără să vă spună, în lăcrima sufletului lor voi veți fi boaba cea limpede și curată, care le va umezi pentru o clipă tremurata pleoapă.
Și asta pentru că acum suntem cu toții sub aceleași vremuri mucede și mincinoase, tot mai triste și mai grele, tot mai grăbite spre niciunde, vremuri care ne golesc și ne seacă viața cea de toate zilele, simțămintele, nădejdea și speranțele că ceva de bine o mai fi rămas și pentru noi. Iar pentru că cineva se joacă cam de prea mult timp cu destinul nostru, vrând parcă să ne ia și ultima speranță și să ne înnebunească de tot, mai deunăzi am aflat vestea că va urma o iarnă atât de grea, de lungă și de friguroasă cum nu au văzut nici măcar moșii noștri cei buni și răbdători, învechiți în timpuri și vremi de tot felul. Dacă la asta mai adăugăm câtă ură, minciună, furăciune, trădare și deznădejde avem strânsă între noi, de câtă vrajbă și umilință avem parte de la vecinii și ,,prietenii'' noștri cei mari , tari și ,,buni'', atunci chiar că nu mai avem nicio nădejde. Poate că ne merităm soarta, poate că ne merge încă ,,prea bine'' și n-am ajuns la „răul cel rău'', pragul de la care să nu mai putem coborî. Poate că doar de-acolo și doar atunci ne vom trezi și vom schimba lumea cu adevărat și, odată cu ea ne vom schimba poate și noi.
Dar până atunci, toți cei care mai pot simți încă o-nfiorare la moartea unei frunze îngălbenite, la bobocul crizantemei care stă să crape dând la iveală tăinuitele culori ascunse încă sub obrocul timpului nevenit, la vălmășagul de arome nedefinite ale unei gutui ce va sta la vreme de iarnă într-un colț din cămara sufletului nostru chinuit, ar trebui să privească în jurul lor și să descopere frumusețile cele binefăcătoare de mari bucurii ale toamnei. Dacă nu veți face așa, iarna vieții voastre va veni prea repede și prea pe nesimțite peste voi, amărându-vă și întunecându-vă sufletul vostru de-acum și până-n cea îndelung așteptată primăvară.
Și tot până atunci, gândiți-vă că natura moare în fiecare toamna atât de frumos, descompusă în mii de culori calde, dulci, și pastelate, care sunt ca o mângâiere pe suflet înaintea unei lungi despărțiri între doi amanți ce vor trăi cu speranța că, după ce își vor aduna puterile, se vor dori și se vor iubi iarăși și iarăși cu aceeași patimă mistuitoare ca la-nceput, fiind mereu în așteptarea unei clipe norocoase care să le răsplătească ruga lor tăinuita, gata oricând să plătească oricât și oricui pentru păcatele lor cele dulci dar atât de îmbietoare.
