Familia, chemată la sfințenie

Cu toții, probabil, am auzit la un moment dat expresia: „A învățat rugăciunile de pe genunchii mamei". Ei bine, oare de ce nu le-ar învăța și de pe genunchii tatei? El nu are genunchi? La evrei, obligația de a-i învăța pe copii rugăciunile și de a le face educația religioasă cade, în primul rând, în sarcina tatălui, nu a mamei. Sub aspectul rugăciunii, s-ar putea spune că, la creștini, mulți copii sunt orfani de tată. Prezența activă a tatălui la rugăciunea comună îi dă rugăciunii un aspect de măreție, de virilitate, de forță, de demnitate; rugăciunea nu e o manifestare de sentimentalism și de pietism feminin.

Cântărețul francez Aimé Duval ne-a lăsat o emoționantă descriere a copilăriei sale. A rămas puternic marcat de felul cum părinții săi se rugau în fiecare seară împreună cu copiii lor. Provenea dintr-o familie de țărani cu nouă copii; el era al cincilea. Tatăl său se întorcea în fiecare seară obosit de la muncă, cu o legătură mare de lemne în spate. După cină, când sosea timpul rugăciunii de seară, îngenunchea pe podea, își sprijinea coatele pe un scaun și rămânea cu capul între mâini, fără să ne privească, fără să se miște, fără să dea nici cel mai mic semn de nerăbdare. Mă gândeam: „Tatăl meu, care este atât de puternic, care duce casa, care știe să mâne boii, care nu se pleacă în fața primarului, a celor bogați, a celor răi!... Tatăl meu, în fața lui Dumnezeu, devine ca un copil. Cum își schimbă înfățișarea când începe să vorbească cu El! Trebuie să fie mare de tot Dumnezeu, dacă tatăl meu îngenunchează în fața Lui! Dar totodată trebuie să fie foarte bun Dumnezeu, de vreme ce poți să-i vorbești, fără să-ți schimbi hainele de muncă".

Mama stătea în mijlocul copiilor. Nu putea sta în genunchi, deoarece îl ținea în brațe pe cel mai mic. Spunea rugăciunile supraveghindu-i pe copii, trecându-și privirea mereu de la unul la altul. Îi privea, dar nu spunea nimic. Nu dădea nicio atenție, chiar dacă cei mai mici mai scânceau, sau afară urla vântul, sau pisica mieuna, sau cine știe ce mai făcea. Iar eu mă gândeam: „Trebuie să fie tare apropiat de noi Dumnezeu, de vreme ce poți să-i vorbești ținând un copil în brațe și purtând șorțul. Dar totodată trebuie să fie o persoană foarte importantă, de vreme ce mama mea, atunci când îi vorbește, nu acordă nicio atenție nici pisicii, nici furtunii! Mâinile tatălui meu (mărturisește Duval) și buzele mamei mele m-au învățat despre Dumnezeu mai mult decât catehismul".

 

Lasă un comentariu