O astfel de analiză a fost realizată de către Grupul de Economie Aplicată-GEA. Ceea ce apreciem ca fiind important este modul în care autorii pun problema organizării pe baze moderne a unităților de producție în cadrul unei viziuni globale asupra raportului structural dintre diferite ramuri industriale. Astfel, se arată că „în ceea ce privește industriile de amonte și aval, dacă problema furnizorilor locali se ameliorează (cel puțin în privința cantității), dezavantajul competitiv cel mai grav se regăsește în sfera dezvoltării clusterelor. Clusterul este o aglomerare geografică de firme din aceeași industrie sau din industrii legate. Firmele grupate în clustere, indiferent dacă sunt sau nu competitori direcți, au acces la input-uri specializate și la angajați specializați, au un acces sporit la informație relevantă pentru sectorul lor de activitate și la termeni de comparație cu privire la costuri și productivitate, pot beneficia de complementaritate cu activitățile altor firme din cluster, au un acces mai facil împreună la bunuri și investiții publice. Pentru economia națională, clusterul are un potențial de a crea valoare adăugată mai mare decât o locație/firmă izolată. Sunt foarte puține clustere în România; cel mai cunoscut dintre ele este cel din industria auto, în jurul investiției Renault de la Mioveni; investiția Ford de la Craiova se va adăuga acestui cluster. Clusterele reprezintă soluția pentru multe IMM-uri de a putea progresa tehnologic și de a-și reduce costurile de operare și distribuție. În România a fost încurajată mai mult dezvoltarea parcurilor industriale în detrimentul clusterelor, deși parcurile industriale nu prezintă avantaje de sinergie negrupând firme din aceeași industrie sau din industrii conexe. Apreciem că rolul statului, atât la nivelul autorității centrale cât și al autorităților locale, este de a favoriza dezvoltarea clusterelor. Nu sunt implicate mijloace financiare deosebite din partea statului, doar un efort de informare în rândul comunității locale de afaceri, și de reorientare a opticii actuale. Astfel, în loc să urmărim atragerea în general a unor investiții străine directe, oriunde și oricum, ar trebui urmărită atragerea unor anumite investiții specializate în zone cu potențial de existență a unor furnizori locali sau în zone în care deja există investiții în aceeași industrie sau în industrii conexe. De asemenea, parcurile industriale ar trebui înlocuite treptat de clustere, în sensul că ar trebui să se urmărească plasarea în locațiile respective a unor firme cu potențial de clusterizare".
Totuși, regândirea structurii economiei românești, mai ales pe aria industrială trebuie să țină seama și de unele particularități istorice și prezente ale complexului economic național românesc.
Obsesia de a produce tot și de toate în țară a dus în ultimii ani de socialism la forțarea asimilării unor procese de producție. Combinată cu necesitatea autoasumată de expandare a unui excedent comercial menit să ducă la achitare a datoriei externe, inclusiv prin limitarea importurilor de retehnologizare, a fost o rețetă pentru dezastru economic. Refacerea din această situație dificilă s-a făcut cu pătrunderea precaută dar decisivă pentru restructurare a capitalului străin. Integrarea în lanțurile de producție occidentale și deschiderea economiei pe calea asocierii și apoi a integrării în Uniunea Europeană a dus inevitabil la identificarea porțiunilor din lanțul tehnologic în care a fost identificat un avantaj competitiv, cu sau fără finalizarea procesului de producție în interiorul țării.
Practic, pe fondul unor salarii relativ scăzute și a unei forțe de muncă relativ bine pregătită, România a făcut trecerea de la „croitorul Europei" în anii 90 la „lăcătușul Europei" după anul 2000.
(va urma)
