Ajuns la o vârstă înaintată, un bunic credincios și simpatic, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți, căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa. Nepoții erau captivați de toate întâmplările prin care trecuse bunicul lor. La un moment dat, unul dintre nepoți, l-a întrebat:
- Cum ai reușit bunicule să treci prin atâtea necazuri, prin războaie, prin lipsuri și cum ți-ai păstrat întodeauna această stăpânire de sine și această cumpătare cu care ne uimești și acum?
- Ei bine dragii mei! răspunse el. Să știți că eu întotdeauna am fost atent cu ochii mei, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi, preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi, când plec de acasă: întâi, să îmi ridic privirea spre cer ca să-mi amintesc că acolo sus, este Tatăl nostru care ne veghează. El este cel mai important în viața mea și spre El mi se îndreaptă toată silința și putința; în al doilea rând, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu un mormânt; și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți cei bolnavi, la ciungi, ologi, orbi, surzi, muți, nevoiași, sau lipsiți de adăpost.
În felul acesta am trecut în viață prin toate suferințele, le-am îndurat fără să mă plâng și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întreagă și cu Bunul Dumnezeu.
