Dragostea. Bunătatea. Iertarea.

Doi oameni se certau. Adică, la drept vorbind, numai unul îl certa pe celălalt. Zicea:

- Ce? Credeai că am fost sincer cu tine? Nu eram, ci râdeam de tine. Celălalt, blajin, cu bunătate privind la el, răspunse:

- Știam.

- Îți aduci aminte când îți spuneam că țin la tine? Mințeam.

- Știam…

- Când te-am împrumutat am făcut-o ca să te umilesc.

- Știam…

- Te-am înșelat când ți-am spus că te admir pentru activitatea și succesul tău.

- Știam…

Cel ce lovea atât de crud într-un suflet de om, se opri dintr-o dată ca fulgerat de o putere nevăzută. Căscând ochii, șopti:

- Cum, tu știai de toate astea, și ai tăcut?

- Da…

- Și nu m-ai urât?

- Nu. Te-am iubit.

Cei doi se priviră. Ceva se prăbușea într-un suflet. Omul căzu năruit la pământ și hohotind de plâns, abia putu rosti:

- Mă mai poți ierta?

Celălalt, plin de bunătate, cu lacrimile pe gene, îi puse mâna pe creștet, spunându-i încet:

- De vreme ce te iubeam, te-am și iertat.

Lasă un comentariu