TUNELUL TIMPULUI - OAMENI, LOCURI, LEGENDE, CIUDĂȚENII ȘI OBICEIURI TRĂITE PE PĂMÂNTUL PERSAN (XXVI)

Trăind și muncind pe pământul vechii Persii, călătorind prin această țară, firesc, vizitezi orașe antice pe Drumul Mătăsii, moschei fascinante prin coloritul și sacralitatea lor, palate mărețe, bazaruri pline de viață, într-o forfotă incredibilă, te târguiești cu negustorii care nu te lasă să pleci din compartimentul lor fără să cumperi ceva de la ei. Dacă curiozitatea te împinge, călătorești în pustiul deșertului, curtea întunecată a Doamnei nisipului arid, cu reputația de a susține foarte puține forme de viață, acolo unde istoria și timpul au semnificații diluate. Dar nu pentru nomazii și beduinii deșertului pentru care aici este adevărata lume prin care ei se identifică, în care cred natural, firesc, imuabil. Acolo unde stăpâna Dunelor vrea să cuprindă în latul și lungul pustiirii toate amănuntele și misterele acestor locuri, toate comorile știute și neștiute pentru a ni le înfățișa ochilor pe rând sau toate deodată, pentru cei care au ocazia și șansa, așa cum mi s-a întâmplat mie, să devină oaspetele nomazilor și beduinilor trăitori în ținutul sălbatic al deșertului. Am dormit în corturile lor, am mâncat din mâncarea lor, le-am ascultat poveștile, ad-hoc am fost și la o nuntă de-a lor. Oricâte cuvinte aș folosi, tot nu reușesc să dau glas celor trăite. Aici și numai aici respiri puritatea unei epoci necorupte.

Forța nomazilor și a beduinilor stă în inimaginabila capacitate de a se transforma în pietre, atât în fața naturii nemiloase atunci când rămân fără apă, cel mai valoros lucru din lume. Ei nu pun preț pe aur, pe măriri și posesiuni, ei trebuie să-și controleze ritmul respirației și nevolnicia sângelui, să-și golească mintea de orice gând, astfel încât corpul să nu simtă arșița. Ei sunt capabili să transforme soarele, vântul în aliați de nădejde. Deșertul îi înțelege, îi apără și îi ajută. Trăiesc într-o cumplită sărăcie, fără electricitate și fără frigider, își păstrează alimentele într-un cufăr, în spatele umbrit al cortului. Sunt risipiți pe o întindere nesfârșită, uneori printre stânci golașe și dune învrăjbite, într-o luptă permanentă cu o natură aprigă și capricioasă. Ei nu renunță cu nimic din ceea ce sunt. Onoarea, respectarea regulilor, vechi, medievale, a principiilor sacre, sunt mai importante decât ei înșiși, mai importante decât orice, pentru că aceasta le-a asigurat trăinicia în timp. Foarte săraci, încearcă să supraviețuiască în locul în care au avut șansa sau neșansa de a se naște.

Cămilele și dromaderii - figuri asociate imaginilor deșertului, le sunt cei mai apropiați prieteni. Nomadul și cămila rămân uniți tot timpul vieții, până la moarte. Oameni, turme de oi, de capre și cămile străbat mai mereu ariditatea deșertului. Cămilele - „mașinile deșertului" - duc în spate toată tristețea din curtea întunecată a doamnei nisipului fierbinte. Ele pot transporta în spinarea lor cam 100 kg de greutate, rezistă fără hrană câteva luni și fără apă 7-8 zile, pot bea 145-150 litri de apă pentru a se hidrata, trăiesc în jur de 50 de ani. Laptele lor se bea, carnea se mănâncă, din pieile lor se acoperă corturile, iar excrementele se folosesc drept combustibil. Averea nomadului sau beduinului se măsoară în cămile. Cămila este singurul animal care intuieste unde se găsește apă. Un beduin este prin definiție și întotdeauna un prieten fidel și generos. Pentru el a refuza ospitalitatea cuiva este o ofensă adusă nu doar moralei și onoarei, pur și simplu, dar și lui Dumnezeu însuși. Viața nomadă reprezintă pentru această populație o emblemă a libertății și a mândriei de a fi liber. Ei nu suportă politicile de sedentarizare forțată. Ca să putem înțelege care este efectul limitării libertății lor, ar trebui știut că, pentru ei, orice loc în afara cerului liber este considerat un mormânt. Am invitat în curtea locației mele din Șhiraz un bun prieten beduin cu soția din preajma muntoasă imediată a Șhirazului care, din când în când, mă aproviziona cu lapte sau most (iaurt) de capră. Spre seară târzie am insistat să rămână la mine până a doua zi, le-am asigurat în curtea casei un așternut confortabil cu perne, saltele și cearșafuri curate- Surprins total, dimineața aceștia dormeau în stradă!!! Pentru ei, gardul caselor constituie o prea mare limitare, imposibil de suportat.

Cel mai înspăimântător și de necrezut, amăgitor și tainic loc de pe teritoriul întins al Iranului este „Deșertul Lut" cunoscut și sub numele de „Grâul ars" (70 de grade Celsius), un cuptor arzător cu cer albastru clar, fără nori, „poarta spre Iad", unde nu te poți încumeta să pătrunzi. Colegii iranieni mi-au povestit despre o descoperire geologică fascinantă în acest deșert, misteriosul oraș Liliput, în inima și zona acestuia, orașul Makhunk, locuit doar de pitici, acolo unde acum 5 000 de ani au trăit pitici doar de 25 de cm înălțime!!! Descoperire descrisă de Ionathan Swit în celebrul roman „Călătoriile lui Guliver" și apoi de JRR Tolkien din „Stăpânul Inelelor" despre care arheologi importanți din cadrul Universității din Teheran, prin cercetările lor, au condus la identificarea unor civilizații ce au existat în timpuri preistorice (sfârșitul mileniului IV î.Hr) printre acestea descoperirea unei mumii de pitic de doar 25 de cm înălțime - povestea face parte astăzi din folclorul Iranului. Vrem nu vrem, deșertul constituie un mister pentru mine... O bucățică de istorie, o filă cu parfum magic din Orient, în jurul vieții!

- va urma -

Lasă un comentariu